Byte. Editoriale
Sibiu Jazz Festival 2012
Crizele se succed, dictaturile cad ÅŸi renasc, dar – din fericire – există ÅŸi oaze de libertate unde avem ÅŸansa de a ne reîntâlni anual. În timp de restriÅŸte („In dürftiger Zeit”, cum ar fi zis Hölderlin), un asemenea loc al încântării rămâne Sibiu Jazz Festival, salvgardat de către FundaÅ£ia Pro Art Hermannstadt, coordonată de H.K.J. Schmidt ÅŸi Simona Maxim. În lumea de azi, puÈ›ine manifestări de acest tip se pot lăuda cu etatea de 42 de ani... Timp de o săptămână, frumoasa urbe transilvană È™i-a justificat încă o dată renumele de capitală a jazzului pe tărâm românesc.
Primele zile ale ediÈ›iei 2012 au fost dominate de Galele studenÈ›eÈ™ti de Jazz. E vorba despre cea mai importantă platformă de lansare a junilor practicanÅ£i ai genului din Å£ara noastră, organizată în colaborare cu Casa de Cultură a StudenÈ›ilor din Sibiu. Din juriul acestui stimulativ concurs al debutanÈ›ilor au făcut parte Florian Lungu, Ioan Pitty Vintilă, Horia Moculescu, Marius Dumitru, Zoltan Boros, Anca Romeci È™i H.K.J. Schmidt. Trofeul Sibiu Jazz Festival 2012 a revenit formaÈ›iei Univox din ChiÈ™inău, condusă de infatigabila Ilona Stepan. Printre speranÈ›ele autohtone recompensate cu premii s-au aflat pianistul Alexandru Pădureanu (BucureÈ™ti), ghitaristul Alexandru MuÈ™at (BistriÈ›a), vocalista Oana MureÈ™an (BistriÈ›a) acompaniată de grupul Aria Blue de la Academia de Muzică din Cluj (condus de promițătorul pianist Paul Pintilie), Tonight Jazz Quartet (Târgu MureÈ™) È™i Academic Jazz Grup (IaÈ™i). Din rândul formaÈ›iilor active actualmente pe scena românească, au fost invitate în festival: Loungerie II, grupul vocalistei Irina Popa, Peter Sarosi & Azara ÅŸi Mario & the Teachers, condus de percuÅ£ionistul Mario Florescu. Acesta din urmă a reuÅŸit să creeze în urbea sa natală – Arad – un pol al jazzului tânăr, demn de a fi urmărit ÅŸi susÅ£inut cu toată atenÅ£ia.
Cosmopolitismul programatic al Festivalului sibian ne-a furnizat noi mostre din vitalitatea periplanetară a jazzului actual. Astfel, tânărul grup de fuziune Jazzpospolita ne-a adus la zi în privinÅ£a celei mai productive scene jazzistice din Europa central-orientală: Polonia; flautista ÅŸi compozitoarea Hadar Noiberg, crescută în spirit clasic la Academia de Muzică din Tel Aviv, dar afirmată ca parte integrantă a actualei miÅŸcări improvizatorice newyorkeze, a venit cu un proiect purtând incitantul titlul Persian Love Song; Ungaria a fost reprezentată de grupurile Miegymas È™i Van; din spaÅ£iul germanofon provenea cvartetul austriaco-germano-helvet condus de Ulrich Drechsler. Acest maestru al fascinantului clarinet-bas (dar care se manifestă, cu egală dezinvoltură, pe mult mai frecventatul saxofon tenor), nu ezită să combine filonul jazzistic cu referinÅ£e stilistice heteroclite: hip-hop, rhythm&blues, drum’n’bass, funk & soul, blues, bossa nova... Pe o similară estetică a surprizei au mizat cele două formaÅ£ii invitate din Belgia: septetul Rêve d’Eléphant Orchestra avertizează prin însuÅŸi numele adoptat (=Visul elefantului) că ne putem aÅŸtepta la orice, din partea unui asemenea grup descins din patria suprarealismului. Însăşi structura instrumentală e o provocare: trei suflători poliinstrumentiÅŸti (Michel Massot, Pierre Bernard ÅŸi Alain Vankenhove), secondaÅ£i de trei iscusiÅ£i percuÅ£ioniÅŸti – printre care evoluează un ghitarist, pe post de „electron liber”, capabil să inducă situaÅ£ii imprevizibile într-un univers sonor dens, în permanentă căutare de noi orizonturi. La rândul său, proiectul lui Tuur Florizoone, intitulat Mixtuur/Back to Africa, porneÅŸte de la o tragedie istorică: ostracizarea căreia le-au căzut victime – în anii 1950 – copiii metiÅŸi, procreaÅ£i de colonialiÅŸtii albi în Congo-ul belgian, smulÅŸi de lângă mamele lor ÅŸi închiÅŸi în orfelinate fără a-ÅŸi fi cunoscut părinÅ£ii. Această „odă pentru bastarzii epocii coloniale” a fost pusă în scenă sub forma unei aventuri muzical-conceptuale reunind jazzmeni belgieni È™i africani.
Una dintre gale a reprezentat o adevărată fiesta a jazzului hispano-cuban. Continuându-È™i programările tot mai ambiÈ›ioase din ultimii ani, organizatorii sibieni ne-au propus – în premieră românească – doi pianiÅŸti reprezentativi ai „latin jazzului”: Chano Dominguez È™i Harold Lopez-Nussa, împreună cu imparabilele lor trupe. Abia trecut de un sfert de secol de viaţă, HL-P se înscrie pe linia unor virtuozi ÅŸi, totodată, sensibili maeÅŸtri ai claviaturii, din categoria Bebo ÅŸi Jesus Chucho Valdes, Gonzalo Rubalcaba, Hilario Duran, Omar Sosa etc. Indubitabil, avem de-a face cu încă un muzician cubanez capabil să redefinească parametri acestei muzici, dintr-o perspectivă geomuzicală ce-l fascinase pe Dizzy Gillespie încă din anii 1940. La Sibiu am avut încântarea de a-l admira pe pianist în compania unor compatrioÈ›i ce anunță o nouă generaÈ›ie de jazzmeni cubanezi de înaltă clasă: prodigiosul contrabasist Felipe Cabrera, suflătorii Mayquel Gonzales/trompetă È™i Irving Acao/sax tenor, precum È™i bateristul Ruy Adrian Lopez-Nussa. Fratele protagonistului generează asemenea torente de poliritmii încât, dacă închizi ochii, ai senzaÈ›ia că îi auzi cântând împreună pe percuÈ›ioniÈ™tii lui Carlos Santana din anii 1970... Însă efectul de ansamblu rămâne, prin nu se È™tie ce alchimie, acela al unei exaltante presiuni È›inute sub control.
Adevărul că o multitudine dintre caracteristicile jazzului latino-american sunt de sorginte hispanică fu demonstrat con brio de prestaÈ›ia cvartetului Chano Dominguez. Este artistul care a reuÅŸit să creeze cea mai convingătoare sinteză dintre jazz ÅŸi muzica flamenco. Åži, culmea, a făcut-o nu pe ghitară (altminteri, instrumentul său de debut), ci prin intermediul claviaturii, pe care obÅ£ine efecte pianistice demne de maeÅŸtri ghitarei clasice. Stilistic, Chano nu se sfieÈ™te să îÅŸi asume o multitudine de influenÅ£e – de la Bud Powell, Thelonious Monk, Red Garland, Tommy Flanagan, până la Bill Evans, Chick Corea, Herbie Hancock, Keith Jarrett. Însă fundamentele gândirii sale muzicale rămân profund ancorate în genul originar din Andalucia (unde muzicianul însuÅŸi s-a născut în 1960, la Cadiz). Într-un interviu recent acordat revistei americane Down Beat, Chano Dominguez afirma: „Superficial privind lucrurile, flamenco ÅŸi jazzul sunt diferite, însă în substanÅ£a lor sunt similare. Ambele îÅŸi au originile în cultura oamenilor ce au dus o existenţă dificilă. Jazzul provine de la negri, odată cu blues-ul, cu intenÅ£ia de a exprima fericirea ÅŸi tristeÅ£ea iar flameco-ul are aceleaÅŸi aspiraÅ£ii. Dar jazzul e crucial pentru mine. El reuneÅŸte o multitudine de culturi ÅŸi le permite să gândească pe aceeaÅŸi direcÅ£ie.” Demersul pianistic al lui Dominguez È™i-a aflat un suport de aleasă muzicalitate È™i sensibilitate prin acÈ›iunea empatică a contrabasistului Horacio Fumero – un nume de referință al jazzului argentinian –, dar È™i prin intervenÈ›iile oportune ale bateristului catalan David Xirgu È™i ale cantaor-ului andaluz Blas Cordoba.
În deschiderea ultimei gale festivaliere a evoluat cvartetul trompetistului ÅŸi compozitorului german Joo Kraus, specializat pe reluarea din unghi jazzistic a unor cunoscute hit-uri din domeniul jazz-rock ÅŸi chiar pop: Birdland-ul lui Joe Zawinul, Thriller sau Billie Jean ale lui Michael Jackson, Venus As a Boy de Bjork etc. Un recital cu priză imediată la spectatori, în care protagonistul cânta cu egală dezinvoltură la trompetă, flugelhorn, vocal, sau ne amintea că se poate fluiera nu doar a pagubă, ci È™i în beneficiul jazzului, iar Ralf Schmid îÈ™i etala pe larg talentul pianistic (pe cel de orchestrator È™i dirijor i-l cunoÈ™team de pe albumul Bossarenova, realizat cu SWR Big Band, unde îl avea ca basist pe Decebal Bădilă!)
Încununarea ediÅ£iei 2012 a festivalului sibian a constituit-o proiectul Golden Striker, al grupului condus de megastar-ul american Ron Carter. Neologismul nu are, în acest caz, nicio conotaÅ£ie pejorativă. Din contra, e vorba despre unul dintre titanii jazzului, aflat încă în plină activitate. Uimitoarea sa prolificitate artistică s-a concretizat în peste 2000 de albume discografice, dar timbrul extras contrabasului ÅŸi maniera de articulare sonoră rămân inconfundabile. Cine poate uita prezenÅ£a sa în aÅŸa-numitul „cvintet clasic” condus de Miles Davis, între 1963-1968, sau colaborarea la tranziÈ›ia spre „faza electrică” a aceluiaÈ™i Miles? Dar colaborările sale cu Eric Dolphy, Jaki Byard, Wes Montgomery sau Cannonball Adderley? În acei ani, pe când ghitara-bas părea să se instaleze – fără minime formule de curtoazie – în secÅ£iunea ritmică a formaÅ£iilor de jazz, Ron Carter a avut un rol-cheie în menÅ£inerea nobilului contrabas clasic ca prezenţă inconturnabilă a identităţii sonore a acestui gen. De neuitat este ÅŸi brianta sa idee de a aduce în avanscenă instrumentul care până prin anii 1960 păruse a vegeta în penumbra secÈ›iunii de acompaniament. Mă refer la istoricul dublu-LP Piccolo (1977), unde Ron Carter devine protagonistul unui instrument manufacturat la comandă specială: contrabasul piccolo. Ingeniosul obiect avea dimensiuni ÅŸi acordaj intermediare între violoncel ÅŸi contrabas, iar obÅ£inerea sunetelor era facilitată de coardele mai lejere decât cele ale instrumentului clasic. Veteranul jazzului clujean Pitty Vintilă, care primise acel album din partea lui Willis Conover (realizatorul legendarelor programe Voice of America Jazz Hour, pe timpul războiului rece), i l-a adus lui Carter în culise, spre autografiere. A fost încă unul dintre episoadele din care se È›ese istoria jazzului pentru cei ce-l trăiesc cu toată fiinÈ›a, fie creându-l, fie savurându-l.
În aceste timpuri, când zeii jazzului sunt tot mai rari, o reîntâlnire cu Ron Carter reprezintă o adevărată terapie muzicală. La 75 de ani, È™i în pofida condiÈ›iilor extenuante impuse de un turneu transeuropean, contrabasistul ne-a regalat cu sapienÈ›a sa de-o viață, concretizată în arta de a da sens fiecărei note, fiecărei fraze muzicale, indiferent dacă el acÈ›iona ca ferm suport al demersului colectiv, ori ca improvizator (de o nesecată inventivitate, însă fără să-È™i refuze nostalgice alunecări în citate din standards, asortate de minune inconfundabilelor sale glissando-uri). Pentru Sibiu 2012 Carter È™i-a alcătuit o formaÈ›ie impecabilă, pe un „schelet” de tip trio de coarde: imperturbabilul Russell Malone la ghitară, cu tuÈ™ele sale cromatice È™i modulaÈ›ii seci, evocatoare ale moÈ™tenirii lui Joe Pass sau a lui Jim Hall; apoi – veritabilă revelaÈ›ie – pianistul Donald Vega originar din Nicaragua, în egală măsură năvalnic, asemenea unui spirit neoromantic, dar totodată, lucid în sinuoasele-i traiectorii pe claviatură. Pe lângă trinitatea contrabas/pian/ghitară, grupul Golden Striker a beneficiat de un irezistibil element de coloratură: percuÈ›ionistul Rolando Morales-Matos (între ale cărui credite se numără ÅŸi colaborarea – ca instrumentist ÅŸi dirijor asistent – la producÅ£ia newyorkeză a faimosului The Lion King disneyan). Tratându-È™i arsenalul de „small percussion” ca pe niÈ™te obiecte de prestidigitaÈ›ie, acesta a dat aproape un ... recital paralel de teatru instrumental: gesticulaÈ›ie È™i mimică de actor, simÈ› ritmic suveran, obÈ›inerea celor mai nuanÈ›ate efecte dintr-o gamă minimală de instrumente pecutate cu degetele, palmele sau baghete de magician. ImaginaÈ›i-vi-l pe George Dinică interpretând rolul regretatului Tito Puente, regele È™colii de percuÈ›ie „marca Puetro Rico” (insulă de unde provine È™i Morales-Matos)...
Cu atâÈ›ia invitaÅ£i a căror muzică face să fiarbă sângele, nu e de mirare că Sibiu Jazz Festival continuă să fie un elixir al tinereÅ£ii!
COSMOPOLITISM JAZZISTIC PE TĂRÂM SIBIAN
Publicat in: 02.06.2012, 06:39AM
Autor: Richard Constantinidi
Comentarii: 0
Vizualizari: 1719
Etichete: Sibiu Jazz Festival 2012
Autor: Richard Constantinidi
Comentarii: 0
Vizualizari: 1719
Etichete: Sibiu Jazz Festival 2012
Sibiu Jazz Festival 2012Crizele se succed, dictaturile cad ÅŸi renasc, dar – din fericire – există ÅŸi oaze de libertate unde avem ÅŸansa de a ne reîntâlni anual. În timp de restriÅŸte („In dürftiger Zeit”, cum ar fi zis Hölderlin), un asemenea loc al încântării rămâne Sibiu Jazz Festival, salvgardat de către FundaÅ£ia Pro Art Hermannstadt, coordonată de H.K.J. Schmidt ÅŸi Simona Maxim. În lumea de azi, puÈ›ine manifestări de acest tip se pot lăuda cu etatea de 42 de ani... Timp de o săptămână, frumoasa urbe transilvană È™i-a justificat încă o dată renumele de capitală a jazzului pe tărâm românesc.
Primele zile ale ediÈ›iei 2012 au fost dominate de Galele studenÈ›eÈ™ti de Jazz. E vorba despre cea mai importantă platformă de lansare a junilor practicanÅ£i ai genului din Å£ara noastră, organizată în colaborare cu Casa de Cultură a StudenÈ›ilor din Sibiu. Din juriul acestui stimulativ concurs al debutanÈ›ilor au făcut parte Florian Lungu, Ioan Pitty Vintilă, Horia Moculescu, Marius Dumitru, Zoltan Boros, Anca Romeci È™i H.K.J. Schmidt. Trofeul Sibiu Jazz Festival 2012 a revenit formaÈ›iei Univox din ChiÈ™inău, condusă de infatigabila Ilona Stepan. Printre speranÈ›ele autohtone recompensate cu premii s-au aflat pianistul Alexandru Pădureanu (BucureÈ™ti), ghitaristul Alexandru MuÈ™at (BistriÈ›a), vocalista Oana MureÈ™an (BistriÈ›a) acompaniată de grupul Aria Blue de la Academia de Muzică din Cluj (condus de promițătorul pianist Paul Pintilie), Tonight Jazz Quartet (Târgu MureÈ™) È™i Academic Jazz Grup (IaÈ™i). Din rândul formaÈ›iilor active actualmente pe scena românească, au fost invitate în festival: Loungerie II, grupul vocalistei Irina Popa, Peter Sarosi & Azara ÅŸi Mario & the Teachers, condus de percuÅ£ionistul Mario Florescu. Acesta din urmă a reuÅŸit să creeze în urbea sa natală – Arad – un pol al jazzului tânăr, demn de a fi urmărit ÅŸi susÅ£inut cu toată atenÅ£ia.
Cosmopolitismul programatic al Festivalului sibian ne-a furnizat noi mostre din vitalitatea periplanetară a jazzului actual. Astfel, tânărul grup de fuziune Jazzpospolita ne-a adus la zi în privinÅ£a celei mai productive scene jazzistice din Europa central-orientală: Polonia; flautista ÅŸi compozitoarea Hadar Noiberg, crescută în spirit clasic la Academia de Muzică din Tel Aviv, dar afirmată ca parte integrantă a actualei miÅŸcări improvizatorice newyorkeze, a venit cu un proiect purtând incitantul titlul Persian Love Song; Ungaria a fost reprezentată de grupurile Miegymas È™i Van; din spaÅ£iul germanofon provenea cvartetul austriaco-germano-helvet condus de Ulrich Drechsler. Acest maestru al fascinantului clarinet-bas (dar care se manifestă, cu egală dezinvoltură, pe mult mai frecventatul saxofon tenor), nu ezită să combine filonul jazzistic cu referinÅ£e stilistice heteroclite: hip-hop, rhythm&blues, drum’n’bass, funk & soul, blues, bossa nova... Pe o similară estetică a surprizei au mizat cele două formaÅ£ii invitate din Belgia: septetul Rêve d’Eléphant Orchestra avertizează prin însuÅŸi numele adoptat (=Visul elefantului) că ne putem aÅŸtepta la orice, din partea unui asemenea grup descins din patria suprarealismului. Însăşi structura instrumentală e o provocare: trei suflători poliinstrumentiÅŸti (Michel Massot, Pierre Bernard ÅŸi Alain Vankenhove), secondaÅ£i de trei iscusiÅ£i percuÅ£ioniÅŸti – printre care evoluează un ghitarist, pe post de „electron liber”, capabil să inducă situaÅ£ii imprevizibile într-un univers sonor dens, în permanentă căutare de noi orizonturi. La rândul său, proiectul lui Tuur Florizoone, intitulat Mixtuur/Back to Africa, porneÅŸte de la o tragedie istorică: ostracizarea căreia le-au căzut victime – în anii 1950 – copiii metiÅŸi, procreaÅ£i de colonialiÅŸtii albi în Congo-ul belgian, smulÅŸi de lângă mamele lor ÅŸi închiÅŸi în orfelinate fără a-ÅŸi fi cunoscut părinÅ£ii. Această „odă pentru bastarzii epocii coloniale” a fost pusă în scenă sub forma unei aventuri muzical-conceptuale reunind jazzmeni belgieni È™i africani.
Una dintre gale a reprezentat o adevărată fiesta a jazzului hispano-cuban. Continuându-È™i programările tot mai ambiÈ›ioase din ultimii ani, organizatorii sibieni ne-au propus – în premieră românească – doi pianiÅŸti reprezentativi ai „latin jazzului”: Chano Dominguez È™i Harold Lopez-Nussa, împreună cu imparabilele lor trupe. Abia trecut de un sfert de secol de viaţă, HL-P se înscrie pe linia unor virtuozi ÅŸi, totodată, sensibili maeÅŸtri ai claviaturii, din categoria Bebo ÅŸi Jesus Chucho Valdes, Gonzalo Rubalcaba, Hilario Duran, Omar Sosa etc. Indubitabil, avem de-a face cu încă un muzician cubanez capabil să redefinească parametri acestei muzici, dintr-o perspectivă geomuzicală ce-l fascinase pe Dizzy Gillespie încă din anii 1940. La Sibiu am avut încântarea de a-l admira pe pianist în compania unor compatrioÈ›i ce anunță o nouă generaÈ›ie de jazzmeni cubanezi de înaltă clasă: prodigiosul contrabasist Felipe Cabrera, suflătorii Mayquel Gonzales/trompetă È™i Irving Acao/sax tenor, precum È™i bateristul Ruy Adrian Lopez-Nussa. Fratele protagonistului generează asemenea torente de poliritmii încât, dacă închizi ochii, ai senzaÈ›ia că îi auzi cântând împreună pe percuÈ›ioniÈ™tii lui Carlos Santana din anii 1970... Însă efectul de ansamblu rămâne, prin nu se È™tie ce alchimie, acela al unei exaltante presiuni È›inute sub control.
Adevărul că o multitudine dintre caracteristicile jazzului latino-american sunt de sorginte hispanică fu demonstrat con brio de prestaÈ›ia cvartetului Chano Dominguez. Este artistul care a reuÅŸit să creeze cea mai convingătoare sinteză dintre jazz ÅŸi muzica flamenco. Åži, culmea, a făcut-o nu pe ghitară (altminteri, instrumentul său de debut), ci prin intermediul claviaturii, pe care obÅ£ine efecte pianistice demne de maeÅŸtri ghitarei clasice. Stilistic, Chano nu se sfieÈ™te să îÅŸi asume o multitudine de influenÅ£e – de la Bud Powell, Thelonious Monk, Red Garland, Tommy Flanagan, până la Bill Evans, Chick Corea, Herbie Hancock, Keith Jarrett. Însă fundamentele gândirii sale muzicale rămân profund ancorate în genul originar din Andalucia (unde muzicianul însuÅŸi s-a născut în 1960, la Cadiz). Într-un interviu recent acordat revistei americane Down Beat, Chano Dominguez afirma: „Superficial privind lucrurile, flamenco ÅŸi jazzul sunt diferite, însă în substanÅ£a lor sunt similare. Ambele îÅŸi au originile în cultura oamenilor ce au dus o existenţă dificilă. Jazzul provine de la negri, odată cu blues-ul, cu intenÅ£ia de a exprima fericirea ÅŸi tristeÅ£ea iar flameco-ul are aceleaÅŸi aspiraÅ£ii. Dar jazzul e crucial pentru mine. El reuneÅŸte o multitudine de culturi ÅŸi le permite să gândească pe aceeaÅŸi direcÅ£ie.” Demersul pianistic al lui Dominguez È™i-a aflat un suport de aleasă muzicalitate È™i sensibilitate prin acÈ›iunea empatică a contrabasistului Horacio Fumero – un nume de referință al jazzului argentinian –, dar È™i prin intervenÈ›iile oportune ale bateristului catalan David Xirgu È™i ale cantaor-ului andaluz Blas Cordoba.
În deschiderea ultimei gale festivaliere a evoluat cvartetul trompetistului ÅŸi compozitorului german Joo Kraus, specializat pe reluarea din unghi jazzistic a unor cunoscute hit-uri din domeniul jazz-rock ÅŸi chiar pop: Birdland-ul lui Joe Zawinul, Thriller sau Billie Jean ale lui Michael Jackson, Venus As a Boy de Bjork etc. Un recital cu priză imediată la spectatori, în care protagonistul cânta cu egală dezinvoltură la trompetă, flugelhorn, vocal, sau ne amintea că se poate fluiera nu doar a pagubă, ci È™i în beneficiul jazzului, iar Ralf Schmid îÈ™i etala pe larg talentul pianistic (pe cel de orchestrator È™i dirijor i-l cunoÈ™team de pe albumul Bossarenova, realizat cu SWR Big Band, unde îl avea ca basist pe Decebal Bădilă!)
Încununarea ediÅ£iei 2012 a festivalului sibian a constituit-o proiectul Golden Striker, al grupului condus de megastar-ul american Ron Carter. Neologismul nu are, în acest caz, nicio conotaÅ£ie pejorativă. Din contra, e vorba despre unul dintre titanii jazzului, aflat încă în plină activitate. Uimitoarea sa prolificitate artistică s-a concretizat în peste 2000 de albume discografice, dar timbrul extras contrabasului ÅŸi maniera de articulare sonoră rămân inconfundabile. Cine poate uita prezenÅ£a sa în aÅŸa-numitul „cvintet clasic” condus de Miles Davis, între 1963-1968, sau colaborarea la tranziÈ›ia spre „faza electrică” a aceluiaÈ™i Miles? Dar colaborările sale cu Eric Dolphy, Jaki Byard, Wes Montgomery sau Cannonball Adderley? În acei ani, pe când ghitara-bas părea să se instaleze – fără minime formule de curtoazie – în secÅ£iunea ritmică a formaÅ£iilor de jazz, Ron Carter a avut un rol-cheie în menÅ£inerea nobilului contrabas clasic ca prezenţă inconturnabilă a identităţii sonore a acestui gen. De neuitat este ÅŸi brianta sa idee de a aduce în avanscenă instrumentul care până prin anii 1960 păruse a vegeta în penumbra secÈ›iunii de acompaniament. Mă refer la istoricul dublu-LP Piccolo (1977), unde Ron Carter devine protagonistul unui instrument manufacturat la comandă specială: contrabasul piccolo. Ingeniosul obiect avea dimensiuni ÅŸi acordaj intermediare între violoncel ÅŸi contrabas, iar obÅ£inerea sunetelor era facilitată de coardele mai lejere decât cele ale instrumentului clasic. Veteranul jazzului clujean Pitty Vintilă, care primise acel album din partea lui Willis Conover (realizatorul legendarelor programe Voice of America Jazz Hour, pe timpul războiului rece), i l-a adus lui Carter în culise, spre autografiere. A fost încă unul dintre episoadele din care se È›ese istoria jazzului pentru cei ce-l trăiesc cu toată fiinÈ›a, fie creându-l, fie savurându-l.
În aceste timpuri, când zeii jazzului sunt tot mai rari, o reîntâlnire cu Ron Carter reprezintă o adevărată terapie muzicală. La 75 de ani, È™i în pofida condiÈ›iilor extenuante impuse de un turneu transeuropean, contrabasistul ne-a regalat cu sapienÈ›a sa de-o viață, concretizată în arta de a da sens fiecărei note, fiecărei fraze muzicale, indiferent dacă el acÈ›iona ca ferm suport al demersului colectiv, ori ca improvizator (de o nesecată inventivitate, însă fără să-È™i refuze nostalgice alunecări în citate din standards, asortate de minune inconfundabilelor sale glissando-uri). Pentru Sibiu 2012 Carter È™i-a alcătuit o formaÈ›ie impecabilă, pe un „schelet” de tip trio de coarde: imperturbabilul Russell Malone la ghitară, cu tuÈ™ele sale cromatice È™i modulaÈ›ii seci, evocatoare ale moÈ™tenirii lui Joe Pass sau a lui Jim Hall; apoi – veritabilă revelaÈ›ie – pianistul Donald Vega originar din Nicaragua, în egală măsură năvalnic, asemenea unui spirit neoromantic, dar totodată, lucid în sinuoasele-i traiectorii pe claviatură. Pe lângă trinitatea contrabas/pian/ghitară, grupul Golden Striker a beneficiat de un irezistibil element de coloratură: percuÈ›ionistul Rolando Morales-Matos (între ale cărui credite se numără ÅŸi colaborarea – ca instrumentist ÅŸi dirijor asistent – la producÅ£ia newyorkeză a faimosului The Lion King disneyan). Tratându-È™i arsenalul de „small percussion” ca pe niÈ™te obiecte de prestidigitaÈ›ie, acesta a dat aproape un ... recital paralel de teatru instrumental: gesticulaÈ›ie È™i mimică de actor, simÈ› ritmic suveran, obÈ›inerea celor mai nuanÈ›ate efecte dintr-o gamă minimală de instrumente pecutate cu degetele, palmele sau baghete de magician. ImaginaÈ›i-vi-l pe George Dinică interpretând rolul regretatului Tito Puente, regele È™colii de percuÈ›ie „marca Puetro Rico” (insulă de unde provine È™i Morales-Matos)...
Cu atâÈ›ia invitaÅ£i a căror muzică face să fiarbă sângele, nu e de mirare că Sibiu Jazz Festival continuă să fie un elixir al tinereÅ£ii!
- Virgil Mihaiu
---
---
INTERVIU CZB cu Virgil Mihaiu (in doua parti)
---
Partea 1
http://czb.ro/articol/3446/
---
Partea 2
http://czb.ro/articol/3447/
---
INTERVIU CZB cu Virgil Mihaiu (in doua parti)
---
Partea 1
http://czb.ro/articol/3446/
---
Partea 2
http://czb.ro/articol/3447/
Articole relative:
Semifinala GBOB Oltenia. O altfel de p...
Publicat in: 23.04.2016, Ora: 10:57AM
Publicat in: 23.04.2016, Ora: 10:57AM
Discriminarea artiștilor români...
Publicat in: 01.04.2015, Ora: 04:14AM
Publicat in: 01.04.2015, Ora: 04:14AM
FRANK BLACK. HEADACHE...
Publicat in: 05.11.2014, Ora: 06:29AM
Publicat in: 05.11.2014, Ora: 06:29AM
GVSTY: NE LIPSEÅžTE SCENA EMO...
Publicat in: 29.10.2014, Ora: 06:11AM
Publicat in: 29.10.2014, Ora: 06:11AM
Violul de martzi #18. Stilurile muzica...
Publicat in: 20.11.2012, Ora: 06:48AM
Publicat in: 20.11.2012, Ora: 06:48AM
Sibiu-Jazz-Festival-2012...
Publicat in: 05.05.2012, Ora: 09:53AM
Publicat in: 05.05.2012, Ora: 09:53AM
Niciun comentariu!