• czb.ro
  • czb.ro
  • czb.ro
Zoom. Interviuri. Interviu RO

Virgil Mihaiu. Partea 2/2

Publicat in: 17.05.2012, 06:19
Comentarii: 0
Etichete: Cortina De Fier, Critic De Jazz, Down Beat, Jazz Critic, Jazz Forum, Jja, Louis Armstrong, Mircea Toma, Virgil Mihaiu
Virgil Mihaiu. Partea 2/2

Interviu cu Virgil Mihaiu. Partea 2/2

realizat de Richard Constantinidi pentru ClickZoomBytes.

--- 

Pentru a afla cine este Virgil Mihaiu, citiți Biografia CZB a celui mai apreciat critic de jazz român pe plan internațional.

http://czb.ro/articol/3445/

--- 

RiCo pentru CZB: În 1965, aveați 14 ani … când Louis Armstrong a fost invitat la Bucureşti … aveți prieteni sau cunoştinţe care au participat la concert şi ştiți cumva care a fost pulsul publicului privind muzica de jazz în preajma şi după acel concert?

Virgil Mihaiu: Certamente, am întânit mulţi jazz fani care participaseră la acel concert. Venirea lui (Louis) Armstrong în România făcea parte dintr’un program mai amplu, prin care Departamentul de Stat al USA răspundea, de fapt, ardentei pasiuni filojazzistice a melomanilor din ţările situate la Est de rău famata „cortină de fier”. Istoria muzicii consemnează acea exemplară „diplomaţie jazzistică”, ce a durat cam de la finele anilor 1950 până pe la mijlocul anilor 1970, drept un triumf al politicii culturale americane. Din fericire pentru noi, în acel interval se înscrie şi (mult prea scurta) perioadă de liberalizare a regimului monopartid din România, ce a durat de prin 1964 până la 7 iulie 1971 (când liderul de partid şi de stat s’a amorezat, subit şi iremediabil, de abominabilul model nord-coreean). Însă Armstrong era doar „vârful de aisberg” al unei pleiade – pe cât de incredibile, pe atât de ... subversive – de mari jazzmeni americani ce au cântat în acei ani la noi: Duke Ellington, Thelonious Monk, Charles Mingus, Ornette Coleman, Gerry Mulligan, Dizzy Gillespie, Lionel Hampton, Elvin Jones, Earl Hines, Art Blackey, Gary Burton, Dewey Redman, George Adams, Sarah Vaughan, Dave Brubeck, Sonny Stitt, Billy Higgins, Charles Lloyd, Kai Winding ş.a.m.d. Ca efect secundar al binecuvântatei „invazii jazzistice”, s’a întâmplat ca star-uri în devenire, precum Keith Jarrett, Jack DeJohnette sau Charlie Haden, să ajungă pe tărâmurile noastre când cariera lor era abia la începuturi. (Johnny Răducanu îşi amintea că DeJohnette apăruse pe scenă desculţ, spre stupefacţia generală...) Muzicienii în cauză au rămas impresionaţi de receptivitatea şi interesul masiv al spectatorilor din ţările Europei Centrale şi de Est. Cu siguranţă vei mai întâlni destui „martori”, care pot confirma succesul de public al acelor inubliabile concerte. Nu e puţin lucru, chiar şi pentru muzicieni de asemenea calibru, să fie aplaudaţi – spre exemplu – de 3.000 de spectatori veniţi din toată ţara la Sala Palatului din Bucureşti. Eu însumi am mai prins un asemenea concert în toamna 1976 (după o întrerupere de câţiva ani, datorată nefastei reorientări ideologice a PCR). Ţin minte că am voiajat, împreună cu o mulţime de amici clujeni şi transilvăneni, până în capitală, spre a vedea recitalul dat în aceeaşi sală de cvintetul pianistului McCoy Tyner, care la acea oră deţinea supremaţia mondială.

--- 

CZB: Când ați descoperit că vă pasionează muzica jazz şi cum făceați rost de muzică (albume) pe vremea lui Ceauşescu?

Virgil Mihaiu: În volumul de eseuri Jazzorelief (ed. Albatros, 1993), am încercat o auto(psih)analiză a, să-i zicem aşa, epifaniei mele jazzistice. Cred că multe dintre revelaţiile şi intuiţiile descrise acolo pe larg ramân valabile şi după două decenii de când le-am consemnat. În orice caz, premisa fu aceea că descoperirea la care te referi s’a întâmplat (şi aici mă autocitez) „nu ca o revelaţie, nu ca un cutremur, nu ca un amor la prima vedere”, ci mai curând ca o infiltrare lentă în cuget şi simţiri, având ca platformă preliminară „mirificii ani 1960”. Supoziţia mea este că – dincolo de experienţa mea subiectivă – respectivul deceniu a fost unul dintre puţinele fericite pentru o bună parte a omenirii. Un timp când, spre uimirea celor care îl trăiau, speranţele chiar ajungeau să se materializeze: muzica devenea de la o zi la alta tot mai bună, exprimarea artistică – din ce în ce mai liberă, fustele frumuseţilor feminine – tot mai scurte, etc. Chiar îţi venea să i te adresezi clipei cu formula faustică Verweile doch, du bist so schön! Providenţa a vrut ca acei ani să coincidă cu propria-mi adolescenţă. Asta explică, probabil, de ce mi-am intitulat cartea de debut: Legea conservării adolescenţei

Am lăsat de-o parte preludiile acelei experienţe de viaţă, însă măcar unul ar merita consemnat: la finele anilor 1950 ascultam împreună cu fratele meu Horaţiu, în fiecare vineri la opt seara, emisiunea Hitparade transmisă de Radio Viena (nu ştiu prin ce minune, undele medii penetrau dincolo de Cortina de Fier, până la rudimentarul nostru radio portativ, fabricat intenţionat fără unde scurte). O piesă ce ne fascina era Ruby Baby. Nu-mi dau seama dacă era varianta pe care am descoperit-o recent pe internet, cântată în epocă de Dion. Oricum, structura formală a piesei, de factură blues, rămâne quasi-identică imprintului din memoria mea auditivă. După vreo două decenii, Donald Fagenmastermind-ul formaţiei Steely Dan – avea să înregistreze o revigorantă versiune proprie a compoziţiei semnate de Jerry Leiber & Mike Stoller, pe albumul The Nightfly din 1982.

Revin însă la „era şaizecioptistă”. Muzicalmente, acea scurtă epocă ferice a fost marcată de intensa creativitate a formaţiilor rock anglo-saxone, sintetizată în capodopera Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band – albumul realizat de The Beatles împreună cu zeul aranjamentelor orchestrale, George Martin. Nu am aici spaţiu pentru o enumerare exhaustivă, dar e necesar să reamintesc, măcar fugitiv, impactul exercitat de formaţii precum Rolling Stones, The Who, Spencer Davis Group, Doors, Beach Boys, Kinks, PrettyThings, Yardbirds, Small Faces, Them, Led Zeppelin, Fleetwood Mac, Steppenwolf, Pink Floyd, Canned Heat, Iron Butterfly etc. Tendinţele experimentale s’au accentuat şi maturizat prin grupuri ce implicau tranziţia dinspre rhythm&blues şi rock către jazz: The Jimi Hendrix Experience (cu fenomenalii Jimi Hendrix/ghitară electrico-incendiară la propriu, Noel Redding/ghitară-bas, Mitch Mitchell/baterie), Mothers of Invention, formaţia geniului iconoclast Frank Zappa, Cream (Eric Clapton/ghitară, Jack Bruce/ghitară-bas, Ginger Baker/baterie), Nice, ELP (Emerson/orgă, keyboards, Lake/ghitară-bas & Palmer/baterie), Colosseum, Jethro Tull... Acest curent avea să favorizeze fuziunea jazz-rock de la îngemănarea anilor 60-70 ai secolului trecut, prin grupări precum Nucleus, Santana, Soft Machine, John Mayall, The Flock, Blood Sweat & Tears, Chicago, Chase, If, Alexis Korner, Steely Dan ş.a.m.d. 

Îţi poţi imagina că, într’o asemenea efervescenţă, ar fi foarte dificil de delimitat un moment decisiv, care să fi declanşat „bascularea” mea înspre jazz. În realitate – ca să revin şi la întrebarea ta referitoare la sursele prin care ne procuram muzica – şi acesta fu un proces existenţial, implicând o succesiune de revelaţii. Ca potenţial poliglot, îmi dădusem seama de importanţa „băii auditive”, a imersiunii într’un anumit mediu sonor, pentru a mă acomoda la specificul său. Aşa procedasem când voisem să mă familiarizez cu limba suedeză, sau cu cea sârbo-croată: efectiv ascultam posturi de radio care emiteau în acele fascinante idiomuri, savurându-le şi încercând să pricep câte ceva în plus la fiecare audiţie. În materie de jazz, programele realizate la Vocea Americii, seară de seară timp de decenii, de către Willis Connover (sub genericul The Voice of America Jazz Hour) erau mană cerească pentru ascultătorii din ţările cu regim totalitar (nu doar de la Zidul Berlinului până la Vladivostok, pe ţărmul Pacificului, ci chiar şi în dictaturile lui Franco şi Salazar din Peninsula Iberică).

Pe de altă parte, ne aflam încă în era benzilor de magnetofon, ce funcţionau oarecum la fel ca mostrele muzicale de pe internet-ul anilor din urmă. În condiţiile de atunci, unul dintre amicii mei providenţiali – psihologul Mircea Toma – poseda câteva înregistrări cruciale, pe care le ascultam pe magnetofonul său Grundig (fabricat în Polonia după licenţă germană), ca muzică de fundal sau chiar de dans la inubliabilele petreceri ale studenţiei noastre. Din acele benzi adiau, precum un fum îmbătător, acordurile înşelătoare şi excitantele disonanţe ale albumelor Bitches Brew şi Live-Evil, prin care Miles Davis avea să consacre acceptarea „mezalianţei” jazzului cu rock-ul în panteonul stilurilor muzicale. Artiştii mobilizaţi de Davis în aceste proiecte au devenit între timp nume de referinţă ale istoriei jazzului: Joe Zawinul, Keith Jarrrett, Herbie Hancock, Chick Corea & Larry Young – la instrumente cu claviaturi; Wayne Shorter, Gary Bartz / saxofoane; Bennie Maupin / clarinet-bas; John McLaughlin / ghitară; Dave Holland, Ron Carter, Michael Henderson, Harvey Brooks / contrabas & bas electric; Jack DeJohnette, Lenny White, Hermeto Pascoal, Airto Moreira, Billy Cobham, Don Alias, Jim Riley (alias Juma Santos) / baterie, percuţie, voci. O muzică polimorfă, hipnotică, delirantă, magică, o lavă sonoră a cărei incandescenţă aprinde simţurile, azi ca şi atunci, cu stringenţa marilor capodopere (cum ar fi, spre a da un exemplu apropiat preferinţelor lui Miles însuşi, Sacre du Printemps de Igor Stravinsky). Amiciţiile jucau un rol vital în acel timp, când puterea opresivă încerca să atomizeze societatea, spre a-i anemia capacitatea de rezistenţă. Iar multe dintre acele prietenii aveau ca numitor comun tocmai interesul pentru muzica de ultimă oră. Întrucât LP-urile de vinil erau dificil de procurat din Occident, apelam la amicii ce dispuneau de filierele necesare, iar până la urmă reuşeam să mi le copiez pe benzi de magnetofon. 

Treptat ajunsesem să-mi valorific erudiţia în domeniu, consiliindu-i pe cei ce aveau acces la discuri dar nu prea ştiau ce să ceară (sau ce să cumpere, în caz că prindeu vreo ieşire în străinătate). Astfel, ajunsesem să-mi creez un fel de discotecă esenţială ... prin intermediari: deşi mult-râvnitele albume erau diseminate prin diverse locuinţe din Cluj (uneori chiar şi prin alte zone), le cunoşteam până şi locul de depozitare şi aveam acces relativ facil la ele. Nu e de mirare, pentru că pe atunci o amiciţie presupunea frecvente vizite reciproce, participări la party-uri sau excursii, unde reuşisem să impun – împreună cu cei apropiaţi mie – înalte standarde de calitate. Chiar şi după 40 de ani îmi amintesc perfect de discurile pe care le-am ascultat în premieră la admirabilii mei amici Ion Moga (Blood, Sweat & Tears, Santana, Steppenwolf), Adrian Borda (Miles Davis, The Flock, Weather Report), Radu Adrian Mleşniţă (John Mayall), Valer Ciurdăreanu (Frank Zappa’s Mothers of Invention, exhaustiv!), Răzvan Andonie (King Crimson, Colosseum), Adina şi Dan Dumitrescu (Nice, ELP, Chicago), Sven Telia (Muddy Waters, Yes, Leonard Cohen), Dan Coman (Mahavishnu Orchestra, Soft Machine). Amintiri fixate cu atât mai bine în memorie, cu cât asemenea ocazii fericite erau o raritate, iar procurarea unui album genera o fiesta în toată regula. 

--- 

CZB: Critic de Jazz român… cum s-a întâmplat asta într-o ţară izolată de tendinţele Occidentului, în vremuri în care scena muzicală de jazz era destul de limitată la câteva festivaluri şi  câteva formaţii?

Virgil Mihaiu: Bună întrebare. Apreciez calitatea stimulatoare de reminiscenţe a investigaţiei tale. În realitate, dintre toate artele, muzica – prin caracterul ei eminamente abstract – a fost probabil cea mai puţin afectată de cenzură pe timpul regimului totalitar din România (la polul opus se situa coregrafia, din cauza senzualităţii sale inerente). Probabil sub imperiul unei intuiţii speciale, mă abonasem la Jazz Forum – uluitoarea revistă a Federaţiei Internaţionale de Jazz, editată la Varşovia. Mă vei întreba, cum era posibil să te abonezi la o asemenea publicaţie de nivel mondial, care la acea epoca avea trei ediţii: polonă, engleză şi germană. Tocmai amplasamentul redacţiei, într’un stat din aşa-numitul „lagăr socialist”, s’a dovedit a fi providenţial: intelectualii din România ştiau că se puteau abona (cu enorme dificultăţi) la publicaţiile din celelate ţări zise socialiste. Presupun că asta se datora unui sistem de convenţii culturale (similare celor economice din „Consiliul Economic de Ajutor Reciproc”/CAER), pe care guvernanţii noştri nu-l puteau eluda, oricât de izolaţionistă era politica lor. În schimb, încercau să limiteze şi să cenzureze pe cât posibil acest firav drept. Îmi amintesc de marele ajutor dat de un responsabil al Poştei, fost pacient al tatălui meu, care mă anunţa din timp când urmau să se facă abonamentele. Era obligatoriu să nu ratez cele două-trei zile de la finalul anului, când clujenii avizi de cunoaştere stăteau la cozi interminabile, pentru a prinde un catalog cu titlurile publicaţiilor accesibile. Din start, oferta cea mai tentantă – presa quasi-liberă din Iugoslavia – era într’atât de amputată, încât abia dacă mai figurau câteva ziare oficiale, la preţuri oricum prohibitive (marile reviste ilustrate iugoslave, gen Start din Zagreb, atinseseră un grad de libertinaj la paritate cu cel din Scandinavia, unde cenzura antierotică fusese abolită din 1966, mai întâi în Danemarca, apoi în Suedia). Din fericire pentru melomani, Jazz Forum nu conţinea fotografii cu femei nude, deşi savuroasele coperte semnate de graficianul Rafal Olbinski pigmentau tematica jazzistică şi cu aluzii erotice, inerente acestei muzici. Să nu crezi că mă limitam la J.F. Firavele mele finanţe erau investite cu mare interes în presa culturală din Cuba (unica mea şansă de a fi în contact, măcar la nivel de lectură, cu sublima limbă spaniolă), în bilunarul Film Spiegel din Germania de Est, în revista letonă Maksla (= Arta, un fel de pendant al râvnitei noastre reviste de literatură universală Secolul 20, abundent ilustrat, având la final rezumate în engleză ce îmi facilitau, cât de cât, înţelegerea tematicii). Istorisirea poate continua pe această temă, dar să revenim la subiect.

Prin Jazz Forum am descoperit o revistă mirifică, al cărei punct forte era colegiul redacţional internaţional. Membrii acestuia reprezentau vreo 35 de ţări, iar lângă numele lor apăreau şi adresele respective. Astfel, cei interesaţi puteau citi reportaje despre tot ce mişca în lumea jazzului – din Chile până în Japonia, din Islanda până în Noua Zeelandă, din Europa Centrală până în India, din Africa de Sud până în USA, America Latină etc. – şi, în plus, puteau intra în corespondenţă directă cu principalii promotori în străinătate ai jazzului din fiecare stat. Devenisem redactor la revista de cultură Echinox în 1971, într’o epocă dominată la noi de tot felul de pseudo-ierarhii, artificial întreţinute, între arte. Deşi debutasem ca literat, mă revolta statutul de marginalitate rezervat în publicaţiile noastre culturale tocmai acelei arte prin care România avea cele mai mari şanse de a se impune în concertul cultural mondial: muzica. Ca atare, în paralel cu textele literare, am început să public eseuri şi cronici pe teme de jazz, cu precădere în revistele clujene Steaua, Echinox, Tribuna, la România literară (graţie comprehensiunii acelei redacţii de elită, unde colaborarea cu paginile de artă era intermediată de domnul Valentin Silvestru) şi la mensualul sibian Transilvania, primul din România unde Nicolae Ionescu – liderul legendarului festival de jazz din acea urbe – inaugurase o rubrică de jazz. 

Începând din 1980, pictoriţa Carmen Cristian, redactoare culturală la Radio Cluj, a avut generozitatea şi curajul de a-mi oferi o emisiune (iniţial bilunară), pe care am intitulat-o Eseu Jazz – Conexiuni/Evoluţii/Sinteze. Ambiţia mea era să realizez un fel de antologie a jazzului de maxima calitate, în care ilustraţiile sonore să fie ascultabile cu acelaşi interes (cum ar fi zis marele poet Ion Barbu) „peste mode şi timp”. Sper să îmi pot procura cândva un aparat pentru convertirea acelor emisiuni de pe bandă de magnetofon pe CD. Nu ştiu dacă toate comentariile mele îşi vor fi menţinut actualitatea, însă despre exemplificarile muzicale pot garanta că sunt infailibile. Apropo: ştii cumva unde se poate cumpara un asemenea convertor?

Pe măsură ce îmi amplificam orizonturile, deveneam tot mai conştient că jazzul poate fi una dintre cărţile de vizită cele mai convingătoare ale specificului cultural al unei naţiuni. Cum cunoşteam bine scena jazzistică autohtonă, am conceput în englezeşte un vast eseu despre aceasta. Mizând pe faptul că nimeni nu se învrednicise până atunci să prezinte cititorilor Jazz Forum-ului un panoramic românesc, i l-am propus lui Pawel Brodowski, cel care a rămas din anii 1970 şi până astăzi redactorul-şef al acelei incomparabile & imparabile reviste. Dar calitatea în sine a materialului nu ar fi fost suficientă, dacă nu mi-ar fi reuşit o manevră crucială: la un an după mişcările de protest declanşate de sindicatul liber Solidarnosc la Gdansk, ce determinaseră instituirea stării de urgenţă de către generalul Jaruzelski, am întreprins un dificil voiaj până la Varşovia. Era iarnă, valizele nu aveau rotile, frontierele erau ferm închise, iar eu eram un individ solitar voiajând pe trenuri în ţări ale căror limbi îmi erau quasi-necunoscute. La Budapesta m’a ajutat literatul român născut în Ungaria Tiberiu Herdean (ajuns după 1990 director al Centrului Cultural Ungar de la Bucureşti), iar la Cracovia mă aştepta Lech Sadowski, un inimos student în românistică, fără de care continuarea voiajului şi vizita mea la redacţia Jazz Forum de pe Ulica Nowogrodzka nr. 49 din centrul Varşoviei ar fi fost imposibile. Nu pot trece cu vederea că, atât Herdean, cât şi Sadowski şi-au demonstrat generozitatea şi prin traduceri ale poemelor mele, publicate în limba maghiară şi polonă. 

În orice caz, întâlnirea cu Brodowski s’a soldat cu o amiciţie de-o viaţă, iar în anii următori, până la tristul moment din 1993 când JF a fost forţat să rămână doar cu ediţia în limba polonă (alt episod demn de istorisit), am avut onoarea de a face parte din colegiul multinaţional al revistei. Un asemenea credit moral, combinat cu poliglotismul meu în expansiune, mi-au facilitat ulterioarele desfăşurări pe mapamondul jazzologiei. Dar ţin să subliniez că, dacă nu mi-aş fi menţinut – cu obstinaţie – statutul de jazzolog român, mă îndoiesc că aş fi ajuns la nivelul actual de implicare în mişcarea jazzistică de la noi şi din lume. Îmi face plăcere să rememorez câteva fericite momente autobiografice, care ar fi fost de neconceput fără această premisă: 1990-până azi: redactor al paginilor Jazz Context, apărute neîntrerupt de peste două decenii în mensualul de cultură Steaua; 1993: membru de onoare al Asociaţiei Criticilor de Jazz din Statele Unite/J.J.A.; 1997: co-fondator al Cursului de Estetica Jazzului la Academia de Muzică din Cluj; membru de onoare al juriului mondial Down Beat Jazz Critics Poll; membru de onoare al Asociaţiei Culturale Cehia-Romania din Praga; 2001: primul est-european cooptat în redacţia revistei-pivot a jazzului mondial, Down Beat, editată la Chicago; 2002: doctorat cu un studiu monografic despre F. Scott Fitzgerald din perspectivă jazzologică; 2001 şi 2004: turnee de conferinţe prin Statele Unite, inclusiv la sediul Smithsonian Institution din Washington D.C.; 2004: membru în juriul ce acordă Premiul European de Jazz, patronat de guvernul Austriei; 2005: membru în consiliul consultativ al revistei de cultură Tribuna; 2006: întâiul director al Institutului Cultural Român din Lisabona; 2011: moderator al Simpozionului dedicat jazzului din Europa Centrală şi de Est, organizat de Mica-Music Austria şi Porgy&BessClub Viena; 2000-2011: prelegeri & emisiuni pe teme de jazzologie, prezentări de festivaluri etc. la Zagreb/Croaţia, Roccella Jonica, Siena & Veneţia/Italia, Podgorica/Muntenegru, Madrid/Spania, Novi Sad/Serbia, Lisabona & Porto/Portugalia, Moscova/Rusia, Chişinău/Rep. Moldova, Grenoble/Franţa, Stockholm/Suedia, Viena/Austria. 

Nu uit însă niciodată că întregul meu parcurs de jazzolog român ar fi fost de neconceput dacă nu ar fi existat artiştii cărora să le consacru investigaţiile mele critice. Le rămân profund îndatorat şi le mulţumesc încă o dată pentru opera lor, creată cu imense sacrificii.

--- 

CZB: De la Jazz Forum la Down Beat … ce vă ţine băgat în priză după toţi aceşti ani?

Virgil Mihaiu: Viaţa mi-a fost marcată de o anume generozitate sui generis, înnăscută, dar dificil de explicitat. Dintotdeauna mi s’a părut că frumuseţea se cere a fi împărtăşită. De câte ori aveam o revelaţie de ordin estetic, încercam s’o aduc la cunoştinţa celor apropiaţi, să-i încânte şi pe ei. Aveam acest sentiment, ca elev, când îmi redactam propriile reviste scrise de mână cu litere de tipar şi cu fotografii selectate din publicaţii române şi străine (atât de dificil de procurat!). Între 1963-1970, ca liceean, am „editat” mii de asemenea pagini (mai târziu aveam să aflu de la Mircea Horia Simionescu – care, datorită Ingeniosului bine temperat devenise un model literar pentru grupul meu de amici – că şi el procedase la fel; când l-am vizitat, pe strada Belgrad din Bucureşti, mi-a şi arătat colecţia...). Acelaşi sentiment de comuniune mi-a motivat creaţiile literare şi m’a determinat ulterior să iniţiez, de exemplu, emisiunea Eseu Jazz la Radio Cluj. Tot în anii sumbri ai totalitarismului s’a desfăşurat şi sus-amintita mea colaborare la Echinox. Astfel „deformat”, am încercat să profit pe cât posibil de libertatea de exprimare reinstaurată în România după decembrie 1989, în sensul de a oferi şi altora din ceea ce acumulasem – în planul creativităţii, al investigaţiunilor mele cultural-artistice, erotice, jazzologice, multilingvistice, în promovarea oamenilor de valoare şi facilitarea cunoaşterii lor reciproce etc. Fiindcă asemenea preocupări îmi mănâncă integral scurta trecere prin viaţă, nu am timp să cuantific inconturnabilele reflexe strâmbe din estimările altora, de care nimeni nu e scutit. Mă consolează imperatorul aforismelor, Oscar Wilde: „Societatea îl iartă adeseori pe criminal, dar nu îl iartă niciodată pe visător.”

--- 

CZB: Care sunt limbile pe care le cunoaşteți? În ce ordine şi la ce vârstă le-ați invăţat?

Virgil Mihaiu: Răspunsul nu poate fi univoc. Există diverse niveluri de cunoaştere, avansuri, retrocedări etc. Şansa a fost că am început cu una dintre cele mai dificile (vorbesc de contextul european, fiindca nu am avut nici timp nici interes pentru limbile din afara continentului meu): germana, pe când eram preşcolar. Tot atunci mama mă forţa să merg, în paralel, la ore de franceză. Deşi profesoara era ultraşarmanta doamnă Şerban, verişoară de-a lui Lucian Blaga şi cunoscătoare, de asemenea, a suedezei, îmi amintesc că – la cinci ani – studiul pe text mă cam ambeta, ceea ce mi-a produs mai curând antipatie decât atracţie pentru acel idiom. Aşa încât a durat mult până când am ajuns să reînvăţ franceza; culmea este că ICR Lisabona funcţionează în acelaşi edificiu cu Institutul Francez, aşa încât de cinci ani încoace particip la toate acţiunile de sub egida francofoniei, iar personalul nostru e angajat şi în funcţie de cunoaşterea francezei, ca terţă limbă pe lângă română şi portugheză. În anii 1960 ar fi fost imposibil să nu învăţ engleza, iar una dintre metodele tipice consta în descifrarea textelor cântate de formaţiile beat şi rock, aflate în plină vogă. Din pasiune pentru spaniolă, am profitat la maximum că, în a doua jumătate a anilor 1960, Radio România difuza ore de limbi străine. Prin urmare, mi-am însuşit divina limbă castiliană luând notiţe lângă aparatul de radio. Am amintit într’un răspuns precedent de metoda „băii auditive” radiofonice, pe care o utilizam pentru a-mi satisface alte două atracţii: pentru limbile suedeză şi sârbo-croată. Expunerea motivaţiilor mele mi-ar lua prea mult spaţiu, însă constat cu amărărciune că viaţa nu mi-a dat niciodată răgazul – nu mai lung de câteva săptămâni – spre a aprofunda şi consolida cunoştinţele mele de pe aceste relaţii (plus că, în urma desfiinţării Iugoslaviei, ne-am trezit că o limbă perfect inteligibilă pe întreg teritoriul acelui stat a fost rebotezată în 4-5 feluri, ceea ce îi transformă subit în poligloţi pe cei născuţi acolo). Aşadar, la intrarea în facultate m’am considerat îndreptăţit să optez pentru secţia engleză-germană, facultativ spaniolă – unde avui şansa unei formidabile profesoare născute în Asturias, Lucita García. Cum nu voiam să pierd nicio şansă de extindere a poliglotismului meu, am fost primul pe lista celor înscrişi la cursul de portugheză, inaugurat de Marian Papahagi în 1972. Viaţa mi-a oferit apoi şansa de a recupera, pe cât posibil, gravele lacune din domeniul limbilor slave: recunosc onest, cunoştinţele mele de rusă sunt limitate, dar m’au ajutat enorm să studiez fascinantul fenomen al jazzului din fosta Uniune Sovietică, să conversez cu importanţi jazzmeni şi oameni de cultură ruşi, să colaborez la volumul despre moştenirea moscovită a lui Mihail Bulgakov (o carte scrisă în compania distinşilor mei colegi, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Ion Vartic şi Ovidiu Pecican şi apărută la editura Apostrof, în 2005). Tot pe cunoştinţele de rusă se bazează şi relativa mea facilitate în comunicarea cu diverşi polonezi, sârbi, croaţi, montenegrini, bulgari, bosniaci, macedoneni. Din păcate, ramura vestică a limbilor slave mi se pare opacă, deşi sunt fericitul membru onorific al Asociaţiei Culturale Cehia-România cu sediul la Praga, pe care o consider la modul simbolic capitala Europei. Să nu uit recuperarea masivă a limbii italiene, pe care am aprofundat-o abia după 2000, invitat să ţin prelegeri şi cursuri în frumoasa peninsulă, ce-mi fusese atâta timp refuzată... Evident, însuşirea limbilor iberice conferă vorbitorului o dimensiune realmente globalistă, poate mai autentică decât acea „engleză mizerabil vorbită”, despre care Gabriel Garcia Marquez zicea că reprezintă pseudo-lingua franca a lumii actuale.

Virgil Mihaiu

--- 

Autor: RiCo

--- 

CLICK AICI pentru prima parte a interviului.

http://czb.ro/articol/3446/

--- 

BIO. Virgil Mihaiu

http://czb.ro/articol/3445/

Facebook Twitter MySpace  
 

Lasa un comentariu: (max. 1800 caractere)

Nume:   Antispam:  

Niciun comentariu!

Acasa | Contact | Disclaimer | Blog | RSS Feed • CLICKZOOMBYTES © 2010-2014 • Revista De Muzica Online