• czb.ro
Zoom. Interviuri. Interviu RO

Virgil Mihaiu. Partea 1/2

Publicat in: 15.05.2012, 06:08AM
Autor: Richard Constantinidi
Comentarii: 0
Vizualizari: 3045
Etichete: Critic De Jazz, Echinox, Ion Pitty Vintilă, Iosif Viehmann, Jazz Critic, Johnny Răducanu, Marian Papahagi, Zsolt Gyorgy
Virgil Mihaiu. Partea 1/2

Interviu cu Virgil Mihaiu. Partea 1/2

realizat de Richard Constantinidi pentru ClickZoomBytes.

--- 

Pentru a afla cine este Virgil Mihaiu, dă CLICK pe următorul link pentru biografia celui mai apreciat critic de jazz român pe plan internațional.

--- 

BIO. Virgil Mihaiu

http://czb.ro/articol/3445/

--- 

CZB: Care au fost formaţiile clujene de jazz active înainte de 1989, unde repetau şi unde puteau susţine spectacole?

Virgil Mihaiu: Eu am avut şansa biologică de a-mi trăi adolescenţa într’o perioadă de dezgheţ politico-ideologic. Realitatea e că, imediat după al doilea război mondial, tinerii erau fascinaţi de jazzul orchestral-dansant, care la acea epocă – în Europa – se confunda cu imaginea oarecum edulcorată a big band-urilor din filmele hollywoodiene. În intervalul de tranziţie dintre 1945-1948, câţiva juni entuziaşti reuşiseră să se grupeze în ansambluri de swing, cum erau cele conduse de Eugen Zărcula la Timişoara, Mircea Gherman la Braşov şi Iosif Viehmann la Cluj. În scurt timp însă, stalinismul avea să-şi arate colţii persecutându-i pe adepţii acelei muzici decadente, imperialiste etc. Cu toate acestea, jazzfanii din România – la fel precum confraţii de suferinţă din restul „lagărului socialist” –  şi-au continuat rezistenţa (tăcută, pacifică, dar tenace) prin muzica lor preferată. Despre ce s’a întâmplat în acest sens la Cluj în siniştri ani 1950, ar fi optim să-i întrebi pe câţiva supravieţuitori şi protagonişti ai acelei rezistenţe. Din fericire, dintre acei eroi ai artei de a face viaţa frumoasă prin jazz, încă mai trăiesc Iosif Viehmann, dr. Ion Pitty Vintilă, Zsolt Gyorgy... Consemnându-le mărturiile, ai aduce un binevenit serviciu istoriei culturale.

Oricum, supravieţuirea jazzului la Cluj a beneficiat şi de circumstanţe favorizante: în primul rând, datorită înţelepciunii intelectualilor din această urbe bimilenară de a menţine o efervescenţă muzicală uimitoare în condiţiile de atunci. Continuau să activeze două opere, cu soliştii, orchestrele şi ansamblurile de balet aferente, Filarmonica Transilvania …magnifică, Academia de Muzică, Liceul de Muzică (precum şi cele de coregrafie şi arte plastice)... Un exponat ce ar fi trebuit salvat cu orice preţ era tabloul de absolvire al elevilor Liceului de Muzică, pare-mi-se din 1953, unde figura şi portretul lui Răducanu Creţu (numele real al lui Johnny Răducanu), care şi-a început studiile de contrabasist în fermecătoarea cladire a Mănăstirii Franciscane de lângă Piaţa Muzeului. A avut colegi de bun renume ulterior, precum Cornel Ţăranu, Emil Simon, Francisc Laszlo, Pitty Vintilă, Vasile Savonea. Să nu uităm că „părintele jazzistic” al lui Răducanu a fost alt clujean, pianistul Jancy Korossy, cel care – alături de genialul Richard Oschanitzky – avea să creeze, în deceniul 1960, fuziunea dintre tradiţia muzicală românească şi jazz. Născut în 1926 şi revenit în patrie după patru decenii de carieră în USA, Korossy ar merita cu certitudine titlul de cetăţean de onoare al Clujului. Alte personalităţi, afirmate încă din anii 1950 la Cluj, iar apoi cu proiecţie naţională şi chiar internaţională, au fost pianiştii Eugen Cicero (nume real: Eugen Ciceu), Cristian Colan, clarinetistul Alexandru Imre, bateristul Adrian Ciceu, liderii de big band Radu Odeşteanu şi Gabriel Mărgărint

La Cluj, rezistenţa prin jazz se manifesta îndeosebi în sălile de dans (Pitty Vintilă mi-a vorbit de cel puţin trei), sau la party-uri private, dar a atins şi momente publice de referinţă. Aşa s’a întâmplat în 1957, când orchestra Filarmonicii Transilvania dirijată de charismaticul Erich Bergel a interpretat Rhapsody in Blue de George Gershwin, avându-l ca solist la pian pe Ludovic Diţi. În aceeaşi perioadă, psihiatrul Eduard Pamfil oferea concerte de ghitară, în cadrul cărora disemina ideile novatoare ale muzicii post-seriale, pe atunci quasi-interzise la noi; un alt episod cu aură de legendă a fost existenţa unui sextet cu tendinţe avangardiste, din care făceau parte însuşi Ion Pity Vintilă/pian, Sorin Diacicov/trompetă, Iulian Reit/sax tenor, Domiţian Baciu/ghitară, Daud Cerghinian/contrabas şi Emil Soroceanu/baterie. Mare păcat că pe atunci nimeni nu dispunea de aparate pentru captarea sunetului, aşa încât toate aceste fapte muzicale rămân totalmente lipsite de documentaţie sonoră. Că nu era vorba de o simplă joacă, o demonstrează anii de închisoare la care au fost condamnaţi Vintilă şi Pamfil în 1958. 

La eliberarea lor, petrecută în 1964, constelaţia culturală se schimbase. Exista acum o libertate de creaţie inimaginabilă cu doar câţiva ani în urmă. Dar ascensiunea muzicii beat şi rock a temperat mişcarea jazzistică, iar Clujul avea parte de una dintre cele mai competitive formaţii din domeniu – Chromatic (Sorin Tudoran, cu a sa fuziune ghitaristică între stilurile lui Jimi Hendrix şi Eric Clapton; Iuliu Merca la bas; Dan Igreţiu la baterie – formula în care au cântat la banchetul de absolvire al Liceului Emil Racoviţă, promoţia 1970, din care făceam parte şi eu; ceva mai târziu trupa îi va coopta pe Puiu Haţieganu şi Tomi Berecky). Abia după apariţia primelor festivaluri de jazz (trei ediţii la Ploieşti, 1969-1971, urmate de mutarea în „capitala jazzului românesc” – Sibiu), au început să se dezmeticească şi jazzmenii clujeni. În mod straniu, dintr’o urbe care până atunci produsese mai curând talente individuale, Clujul a devenit un fel de pol al ansamblurilor mai mari decât obişnuitele combo-uri caracteristice esteticii post-bebop. La început era big band-ul condus de Gabriel Mărgărint la Casa de Cultură a Studenţilor, iar între 1975-1992 preeminenţa a aparţinut big band-ului de la Casa Armatei, condus de talentatul aranjor şi interpret la trombon Mihai Porcişanu. Acelaşi Porcişanu a menţinut vie o tradiţie revolută a jazz-ului prin ansamblul numit Oldtimers Dixieland, din care – pe lângă lider – se remarcau saxofonistul şi clarinetistul Eugen Csapai, Cornel Arion la sax tenor şi sopran, trompetistul Bogdan Stegaru, pianistul Ludovic Diţi. Pe la începutul anilor 1980, tenacele Ştefan Vannai avu brianta idee de a crea Big Band Gaio, în care conceptul de bază a fost – şi rămâne până azi – acelaşi ce animase spiritele în cazul revistei Echinox: un mediu propice pentru lansarea şi cultivarea noilor generaţii de interpreţi şi creatori. Pe de altă parte, au existat la Cluj permanente căutări ale unor forme de expresie novatoare. Astfel, în domeniul jazz-rock evoluau cu succes, prin anii 1970, grupuri ca Experimental Q (reunind tineri muzicieni coordonaţi de ghitaristul Valentin Farcaş: Eugen Tunaru/claviaturi, Johnny Bota/vioară, Nicolae Bucaciuc/bas, Gheorghe Marcovici/flaut, Nicolae Delioran/baterie), sau Modal Q, dacă ţin bine minte, cu Ioan Gherman la pian, Marius Marchiş/vioară şi Călin Coldea la bas.

În deceniul următor bateristul Lucian Păiş şi-a lansat îndrăzneţul proiect Triptic (în compania lui Porcişanu/trombon, Csapai/saxofoane, Adrian Filipescu/contrabas). O prezenţă întodeauna notabilă la festivalurile de jazz era Ansamblul de Percuţie al Academiei de Muzică G. Dima din Cluj, înfiinţat şi condus de Grigore Pop. Acel grup avea să dea naştere unei şcoli de percuţie, unde s’au format muzicieni care sunt şi astăzi repere ale jazzului românesc – mă gândesc la exemplul lui Mario Florescu şi ai săi discipoli de la Arad. Merită amintit şi efemerul grup experimental Catharsis, fie şi numai pentru că iniţiatorul său, clujeanul Cristian Marina a devenit între timp o vedetă a muzicii contemporane (a fost secretarul Asociaţiei Compozitorilor Suedezi şi a primit cel mai important premiu acordat muzicii contemporane în Suedia, ce i-a fost înmânat de însuşi regele acelei ţări). 

Din păcate, locurile pentru repetiţii şi spectacole erau cam la fel de dificil de procurat ca în zilele noastre. Spre lauda lor, anumite instituţii, gen Casa de Cultură a Studenţilor, Palatul Copiilor, Casa Armatei, Clubul CFR etc., ofereau adăpost acestor idealişti. În materie de concerte, Casa Universitarilor era un reper major al vieţii de spectacol din ţară, respectat ca atare şi dincolo de fruntarii. La CUC aveau loc, în mod sporadic, antologice concerte şi festivaluri de jazz. Să sperăm că destinul muzical al acestui loc magic din centrul Clujului se va reînnoda, după nefericitul hiatus din ultimii ani.

--- 

CZB: Ce emoţii ați simţit când ai aflat de decesul lui Johnny Răducanu şi aveți vreo amintire vie cu el?

Virgil Mihaiu: O mare tristeţe, fiindcă J.R. reuşise să menţină vie flama jazzistică în contra tuturor vicisitudinilor. Amintiri sunt multe şi tocmai de aceea n’aş putea să optez pentru una anume. Spectatorii autohtoni  erau fascinaţi cu precădere de melanjul sui generis al reminiscenţelor jazzistico-folclorice, de cabotinajul său scenic – amestec de rîsu-plânsu, accente umoristice şi (auto)ironice. Ceea ce conta era, în primul rând, atitudinea nonşalantă adopată de artist, nu necesarmente virtuozitatea instrumentală (sau absenţa ei). Situaţia aparte în care România era forţată să trăiască genera aşteptări şi criterii estetice particulare, în bună măsură diferite de acelea din societăţile „normale”. Prin anii 1980 o diplomată de la ambasada Marii Britanii îmi mărturisea că nu putea pricepe cum de publicul nostru exulta asitând la reprezentaţiile „demodate” ale lui Răducanu. Impresia mea este că J.R. nu poate fi judecat aplicând criterii raţionale, ci trebuie perceput printr’o anume „logică a inimii”. Asta l-a şi apropiat de procedurile poetico-impovizatorice, pe cât de fascinante, pe atât de intraductibile, generate de Nichita Stănescu sub aura spontaneităţii.

--- 

CZB: Ce a însemnat Echinox pentru Cluj şi în ce măsură a fost relansat/continuat acest proiect cultural după 1989?

Virgil Mihaiu: Prefer să răspund dintr’un unghi subiectiv. Din 1971 până la „moartea subită” a primei serii (fidelă programului iniţial) a revistei Echinox, am activat eu însumi în redacţie. Şedinţele de redacţie, programate în genere sâmbăta după încheierea orelor de studiu (noţiunea de week-end era de pe altă lume), ne consumau aproape întreaga jumătate de zi liberă dinaintea duminicii. Dar nu ne plângeam, fiindcă acele reuniuni voluntare deveniseră un fel de colocvii neoficiale, suprasaturate de informare culturală la zi, diversificată, interdisciplinară, pasionantă. Ele ofereau motivaţii dătătoare de speranţe, deschizătoare de perspective, tinereţii noastre ostatice. Erau săptămânale celebrări ale libertăţii de spirit, într’un cadru amiabil-informal, „înscenate” spontan de personajul colectiv numit colegiul redacţional. Acesta – remodelat în funcţie de succesiunea promoţiilor studenţeşti – excela, de regulă, printr’un înalt coeficient de inteligenţă, dar şi de ... simţ al humorului. Să nu uităm că totul se petrecea într’o eră nefastă, când sursele de informare externe erau bruiate, iar comunicarea liberă dintre oameni supusă unui control tot mai draconic, de către un regim izolaţionist-autarhic, de inspiraţie extrem(ist)-orientală. Mi-amintesc exclamaţia lui Marian Papahagi, la una dintre şedinţele de redacţie din acei ani: „Dacă am fi fost plătiţi pentru ceea ce am lucrat, am fi ajuns nababii Clujului”. Eram conştient că îmi sacrificam timpul tinereţii, dar – în sintonie cu spiritul libertar-echinoxist instaurat de triumviratul Ion Pop Marian PapahagiIon Vartic –  la fel de conştient că şi alţi compatrioţi, claustraţi într’un sistem politic inuman, meritau să aibă parte de încântările estetice prin care noi înşine ne simţeam eliberaţi. Numita „echipă de conducere” a ştiut să transforme acea chilie, situată într’o fostă mănăstire din centrul Clujului, într’un empireu al creativităţii şi al libertăţii de expresie. Acolo s’a modelat o mişcare literară transilvană de anvergură naţională şi internaţională (să nu uităm că, prin intermediul paginilor germane ale Echinox-ului – coordonate de ilustrul Peter Motzan – s’a manifestat plenar ultima generaţie de Rumaeniendeutsche Schriftsteller; din cadrul acesteia făcea parte şi scriitoarea ce avea să devină întâia laureată vorbitoare de limbă română a premiului Nobel pentru literatură). Fără repere de asemenea anvergură, legăturile mele cu urbea natală ar fi fost mai fragile şi nu ar fi atins proporţiile copleşitoare de astăzi. 

Lecţia Echinox-ului a fost, în primul rând, una a sensului constructiv al scurtei noastre prezenţe terestre. Rămâne să vedem dacă, în degringolada secolului 21, asemenea exigenţe autoasumate mai au şanse de a se impune.

--- 

CZB: Cine a fost Marian Papahagi pentru Cluj şi prin ce împrejurare a învăţat limba portugheză?

Virgil Mihaiu: Din fericire pentru el şi pentru cultura română, Marian Papahagi a putut beneficia de una dintre puţinele burse universitare de studii în străinătate, acordate în acei ani tinerilor mai curând pe baza meritelor la studii decât pe criteriile ideologico-politice ce prevalaseră până atunci. Aşa se face că, între 1968-1972, Marian devine student al facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Roma, pe care o va absolvi cu calificative maxime. Însă tot atunci, obsedat să nu piardă nicio şansă de amplificare a câmpului său de acţiune intelectuală, el pune bazele unei viitoare cariere de luso-brazilianist. La fel cum îşi impresionase amfitrionii italieni prin perfecta cunoaştere a limbii lui Dante, tot astfel va ajunge la dominarea limbii lui Camões de o manieră atât de convingătoare, încât Institutul de Înaltă Cultură din Lisabona îi va acorda burse de studii în 1969 şi 1970. 

„Botezătorul Echinox-ului” aparţinea unei familii cu tradiţii cărturăreşti, ce îl dăduse pe ilustrul etnograf Tache Papahagi (1892-1977, autor al Dicţionarului general şi etimologic al dialectului aromân) şi continuă în zilele noastre prin fiul lui Marian, Adrian Papahagi. Certamente, această filiaţie pe linia romanităţii sud-dunărene lăsase o anume amprentă mediteraneană asupra eruditului clujean. Într’un mediu academic unde rigoarea central-europeană – când era impropriu înţeleasă – putea fi lejer deturnată întru rigiditate, Marian venea cu un stil exuberant, briant, adaptând parcă eleganţa renascentistă la dinamica erei globalizante. Ştia să ia exact ce şi cât era necesar din seriozitatea şi profunzimea sufletească a transilvănenilor, ce-l adoptaseră cu multă afecţiune. Dar îi şi copleşea pe aceştia prin locvacitate şi elocinţă. Îşi uluia asistenţa, fiindcă reuşea să rămână la fel de interesant şi de substanţial, oricât de luxuriant şi de labirintic i se dezvolta discursul. Dacă un Marin Sorescu încânta prin polivalenţa poematico-eseistică, dar în public se manifesta şters (aşa cum se spunea şi despre Blaga), Marian Papahagi rămânea la fel de fascinant, în planul ideilor scrise sau rostite. Îmi pot imagina cât de bulversaţi vor fi fost activiştii de partid “cu sarcini pe linie culturală”, când Marian îşi dezlănţuia pledoariile pentru susţinerea textelor ameninţate de cenzură... El acţiona conştient că, indiferent de conjuncturile mai mult sau mai puţin favorabile mediocrităţii, importantă era salvgardarea culturii române. Aceasta era miza cea mare, echivalentă cu însăşi salvarea înzestratei dar risipitoarei naţiuni în sânul căreia ne născusem. 

E adevărat că tot acel preţios timp al tinereţii noastre a fost sacrificat pe altarul culturii şi al libertăţii de expresie, fără măcar vreo umbră de recompensă materială. Eram pur şi simplu fericiţi că puteam publica! Ne acomodaserăm la ideea că, în condiţiile date, importantă era salvgardarea anumitor valori spirituale, fără de care existenţa – oricât de îmbelşugată – nu ar avea sens. Pe de altă parte, amiciţiile legate şi consolidate în acei ani, micile noastre manifestări de solidaritate (cenacluri, dezbateri literar-culturale, colocvii la care invitam colegii şi profesorii din celelalte centre universitare, chiar festivaluri de jazz sau poesie – cum erau cele de la Sibiu şi Sighişoara), susţinerea tinerilor autori în lupta contra cenzurii şi pentru afirmarea în plan editorial, dar şi inerentele flirturi şi petreceri juvenile – toată acea atmosferă de efervescenţă intelectuală reprezenta, de fapt, o inestimabilă compensaţie pentru degringolada politico-economico-socială ce ne împresura. 

Prin tot ceea ce întreprindea, Marian Papahagi îşi consolida statutul de exemplaritate. Am constatat-o acompaniind câteva generaţii succedate prin redacţia Echinox. Una dintre convingerile sale de căpătâi – transpusă, de altfel, şi în viaţă – a fost aceea că, pentru a exista, o naţiune are nevoie stringentă de instituţii. Era un crez înrudit cu cel concretizat spre finele secolului XIX de către Titu Maiorescu. Latinii Europei central-orientale au o istorie bimilenară, dar cultura şi statalitatea lor s’au manifestat abia ca fenomene post-iluministe. În era de neobarbarie a partidului unic, singurul interval când fondarea unor instituţii viabile a fost posibilă rămâne cel dintre 1964-1971. Echinox a fost una dintre ele. Dar ctitoriile lui Marian Papahagi s’au succedat până la moartea sa injust de prematură. 

Deşi ar fi putut opta pentru o carieră universitară confortabilă la Roma sau în Occident, junele literator a preferat să revină la Cluj, unde acţiunile sale aveau un caracter întemeietor, în răspăr cu inerţia şi închistarea “autorităţilor de partid şi de stat”. Aşa se face că – deşi ţara fusese quasi-izolată, iar studiul limbilor străine drastic redus – el a reuşit să fondeze şi să dezvolte cursuri de limba/literatura italiană şi portugheză. Îmi amintesc că în 1972, imediat după încetarea statutului său de bursier, a inaugurat cursul facultativ de portugheză, unde avui privilegiul să mă aflu printre primii înscrişi. Curând după aceea, m’a rugat să îl ajut să transporte de la gară o enormă donaţie de cărţi, ce-i fusese oferită de principala entitate de promovare a culturii lusitane (actualmente, Institutul Camões). Tatăl meu mi-a împrumutat cheile automobilului, un Renault 16 bleu, de mare utilitate în epocă. Cu protbagajul înţesat de volume tipărite în portugheză,  am efectuat câteva descinderi la Facultatea de Litere, unde generosul Marian le-a donat bibliotecii (pe atunci doar) spaniole. 

Să nu uităm că totul se petrecea într’o perioadă când între România şi Portugalia relaţiile diplomatice fuseseră întrerupte, iar de schimburi culturale nici nu putea fi vorba. Tot ceea ce ţinea de ţara latină din extremitatea sud-vestică a Europei părea învăluit de mister, iar puţinele texte şi imagini la care aveam acces sporeau „corola de minuni” a ţinutului unde Lucian Blaga ajunsese ambasador între 1938-39.  Probabil ăsta fusese un motiv în plus spre a mă înscrie la insolitul curs abia inaugurat de către amicul meu. Lipsa manualelor şi a oricăror materiale didactice era compensată prin impecabilele cunoştinţe de portugheză ale lui Marian. Pentru abnegaţia şi competenţa cu care propaga limba lui Camões (pe deasupra, într’o conjunctură socio-politică nefastă), acest „apostol rătăcit” al luso-brazilianismului ar fi meritat înalte recunoaşteri din partea lumii lusofone. El îşi utiliza la maximum cursurile, prelegerile, articolele, volumele etc., în scopul lărgirii orizonturilor româneşti înspre valorile lusofoniei. Un singur exemplu: încă de la primele ore de portugheză, Marian ne-a vorbit despre neverosimilul poet Fernando Pessoa şi ai săi heteronimi. Retrospectiv privind lucrurile, realizez că anvergura şi subtilitatea comentariului erau quasi-sincrone cu valorizarea oarecum întârziată a poetului în chiar patria sa.  

Evident, în paralel, tânărul universitar îşi consolida cariera de italienist. Obţinuse deja o primă recunoaştere în 1972: magna cum laude pentru doctoratul în litere susţinut la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Roma, cu o teză de filologie romanică sub coordonarea profesorului Aurelio Roncaglia. Teza de doctorat la Universitatea din Bucureşti (1985) va fi publicată în volum sub titlul Intelectualitate şi poezie. Studii despre lirica din Duecento (ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986). Abordarea literaturii italiene de către Marian Papahagi denotă curaj ilimitat, fundamentat însă pe autentică erudiţie: un vast continent pe care exegetul şi traducătorul clujean îl explorează în deplină cunoştinţă de cauză, cu dezinvoltură de mare spirit renascentist, capabil să pătrundă şi să reveleze esenţele acumulate în secole de cultură. Copleşitoare este deschiderea totală spre cele mai diverse epoci, stiluri, personalităţi – de la Francesco d’Assisi, Iacopone da Todi, Guido Cavalcanti, sau arhetipalul Dante, până la Gozzano, Cardarelli, Saba, Montale, Ungaretti, precum şi Benedetto Croce, Luigi Pareyson, Luciana Stegagno Picchio, Rosa Del Conte … 

Exemplară era şi abilitatea lui M.P. de a manevra, în condiţii adverse, pârghiile pe care şi le crease: paginile de traduceri ale Echinox-ului aduceau la cunoştinţa cititorilor români importanţi autori contemporani de expresie italiană, luso-braziliană, hispanică sau catalană. O iniţiativă rarissimă în epocă a fost suplimentul dedicat literaturii portugheze (apărut la mijlocul anilor 1970). Am publicat acolo eseul intitulat Experienţe novatoare în lirica portugheză, pe care l-am ilustrat cu poeme concretiste de E.M. Melo e Castro. 

O frumoasă şi îndelungată amiciţie l-a legat pe Marian Papahagi de Luciana Stegagno Picchio, căreia îi va traduce în limba română impozanta lucrare Literatura braziliană (Editura Univers, Bucureşti, 1986). Evocând perioada 1969-70, când studentul venit de la Cluj şi Roma avea să înglobeze şi sfera lusofonă în aria cercetărilor sale, ilustra luso-brazilianistă italiană va scrie admirativ: „Încă din primul său an la Roma, Marian adăugase intereselor de italienist studiul pasionat al portughezei. Astfel, în august 1969, a reuşit să plece pentru o perioadă în Portugalia, cu o bursă de studii primită de la Institutul pentru Înaltă Cultură din Lisabona, căruia i se va adăuga un al doilea stagiu, peste un an. Se întorsese de acolo cu o excelentă stăpânire a limbii, <…> dar şi cu o cunoaştere a literaturii portugheze, îndeosebi contemporane, în care gustul său sigur ştiuse deja să identifice şi să clasifice valorile de primă mărime. Îi cunoscuse pe marii maeştri ai timpului, precum lingvistul Luís Filipe Cintra şi criticul literar Jacinto do Prado Coelho. Cel din urmă îl iniţiase nu doar în operele clasicilor, Camões şi Gil Vicente, ci şi, în mod precoce, în aceea a lui Fernando Pessoa, care peste puţin avea să explodeze ca poet al secolului 20. Cunoscuse apoi personal poeţi ai opoziţiei antisalazariste, cum ar fi Alexandre O’Neill şi Herberto Helder. Prin intermediul altui tânăr lusitanist, şi el decedat prematur, Carlo Vittorio Cattaneo, intrase în corespondenţă cu mari figuri ale diasporei politice portugheze, ca Jorge de Sena.”

Tot Luciana Stegagno Picchio remarcă admiraţia, nutrită de Marian Papahagi pentru poeţi brazilieni de talia lui Murilo Mendes şi Carlos Drummond de Andrade, din care a publicat semnificative grupaje de traduceri în Echinox încă de la începutul anilor 1970. Cum bine se ştie, poesia (la fel ca însăşi ideea de cultură) rămăsese printre puţinele oaze de libertate şi speranţă, pe măsură ce situaţia materială a României se degrada. Chiar în ultimul deceniu de totalitarism, Marian Papahagi găseşte resursele interioare spre a traduce un volum antologic din creaţia celui ce-i fusese profesor de literatură braziliană la Roma: Murilo Mendes – Metamorfozele / Antologie, traducere şi prefaţă de Marian Papahagi (Editura Univers, Bucureşti, 1982). Poetul brazilian, născut în 1901, şi-a trăit ultima perioadă a vieţii la Lisabona. Decedat în 1975, îşi are mormântul în Cemitério dos Prazeres, la mică distanţă de Casa Pessoa.

Se înţelege de la sine că Mendes, tradus de M.P. pentru colecţia Orfeu a Editurii Univers, a avut un impact major asupra evoluţiei mele în plan poetic. După 2006, ca director al Institutului Cultural Român din Lisabona, aveam să mă conving, din nou, de validitatea operei mendesiene: în câteva reprezentaţii de jazz-poetry – realizate împreună cu pianistul portughez João Paulo Esteves da Silva şi cu trombonistul britanic Alan Tomlinson, precum şi la Serata Româno-Lusofonă, unde l-am avut ca aliat scenic pe Lauro Moreira da Silva, ambasador al Braziliei pe lângă CPLP (Comunitatea Ţărilor de Limbă Portugheză) – am intercalat în recital versuri de Murilo Mendes în original şi în română, cu un remarcabil succes de public. Tot graţie lui Marian am avut acces – încă din perioada când îi frecventam cursul de portugheză – la impresionanta Antologia da Moderna Poesia Brasileira (alcătuită de Fernando Ferreira de Loanda şi apărută la editura Orfeu din Rio de Janeiro în 1967), ce m’a convins că poesia acelei superputeri culturale reprezintă un reper inconturnabil al literaturii contemporane.

Hiperactivismul al lui Marian Papahagi deborda în multiple sfere ale vieţii literare şi universitare. Deşi avansarea sa firească şi meritată în ierahia academică fusese blocată, aidoma întregului sistem de învăţământ, tânărul magistru continua să descopere şi să încurajeze succesive generaţii de creatori. Scria cu regularitate cronici despre noutăţile editoriale. Făcea tot posibilul spre a menţine o stare, necesară, de normalitate în mediile intelectuale, aflate sub stare de asediu. Deplora deficienţele de informare şi organizare. Era conştient de carenţele cronice ale culturii române, dar nu se mulţumea să le denunţe, ci acţiona spre a le remedia. Fusese atât de deranjat de absenţa unor lucrări de referinţă asupra literelor române contemporane, încât şi-a mobilizat forţele ce-i mai rămâneau spre a realiza – împreună cu Mircea Zaciu şi Aurel Sasu – Dicţionarul scriitorilor români (alt exemplu de rezistenţă prin cultură, deloc agreat de autorităţi).

După eliberarea din 22 decembrie 1989, Marian Papahagi şi-a continuat cu perseverenţă şi energii sporite „programul iluminist”, acum însă de pe poziţii instituţionalizate. Ca secretar de stat la Ministerul Învăţământului şi ca prorector al Universităţii clujene a fost un promotor acerb al legii autonomiei universitare. I s’a recunoscut, finalmente, statutul de profesor universitar de literatură italiană şi de filologie romanică în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii clujene. În postura de director al Departamentului de Limbi şi Literaturi Romanice (italiană, spaniolă, portugheză), i-a consolidat acestuia statutul şi a dus o consecventă politică de încurajare a schimburilor studenţeşti internaţionale. A fost unul dintre pionierii informatizării învăţământului superior din România. A fondat Editura Echinox. După 1992 a devenit membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România, director al Centrului de Analize de Text de pe lângă Universitatea din Cluj, membru al Comisiei Naţionale pentru atestarea titlurilor academice, preşedinte al comitetului din Cluj-Napoca al Societăţii Dante Alighieri etc. 

În decembrie 1997 a preluat funcţia de director la Accademia di Romania din Roma (instituţie unde locuise şi pe timpul studiilor sale din capitala Italiei). Aşa cum era de aşteptat, a revitalizat programele pentru bursierii români, activitatea de cercetare şi cea artistică. Dar nu îşi putea abandona nici ctitoriile clujene. Cum circuitele companiilor aeriene erau departe de accesibilitatea atinsă după integrarea europeană a României, Marian devine „navetist” pe ruta de autocare Cluj-Roma (dificilele traversări de frontiere făceau ca voiajul să dureze cam 35 de ore). Efectuează masive transporturi de cărţi, pe care avioanele ar fi refuzat să le preia. Îşi sacrifică perioadele de concediu, spre a-şi ţine cursurile universitare în versiuni comasate (model preluat şi de subsemnatul pe timpul misiunii la ICR Lisabona, în ideea de a salvgarda Cursul de Estetica Jazzului, iniţiat la Academia de Muzică din Cluj în 1997). La una dintre aceste descinderi, reuşesc să îl preiau cu maşina şi să-l duc pe platoul TVR Cluj, unde Ioan Muşlea îi va lua ultimul interviu – un document filmat, cu o durată de peste 30 de minute (n.a. care nu se regăsește pe YouTube). 

În toamna 1998, pe când împlinea 50 de ani, Marian Papahagi a fost sufletul unui eveniment cu amplă participare internaţională: Congresul Latinităţii de la Cluj. Lucrările s-au ţinut la Muzeul Naţional de Artă, amplasat într’un palat reprezentativ pentru barocul transilvan din secolul 18. Au participat oameni de cultură români şi din diverse state de limbi neoromanice. Probabil deloc întâmplător, delegaţiile cele mai proeminente veniseră din     Portugalia şi Brazilia. Ambasadorii din ambele ţări – José Augusto Seabra şi Jerônimo Moscardo – şi-au demonstrat prin vorbe şi fapte ataşamentul faţă de ţara noastră. Venise şi Mihai Zamfir, ambasadorul nostru la Lisabona, ulterior la Brasília (cu care plănuiserăm un asemenea eveniment încă de pe când ne întâlneam la redacţia Echinox, pe la mijlocul anilor 1970). Marian era la fel de strălucitor ca întotdeauna, ţinea discursuri în italiană, portugheză, franceză, coordona secţiunile congresului şi comisia de redactare a declaraţiei finale…  

Când, la începutul anului 1999, a murit de prea multă dăruire, sentinţa mi s’a părut inacceptabilă. Ştiu că împlinirea târzie a visurilor mele filolusitane i se datorează, în bună măsură. De aceea, am ţinut ca ICR Lisabona să-l omagieze pe Marian Papahagi, la 60 de ani de la naştere şi 10 ani de la moarte, printr’un Colocviu internaţional organizat la sediul ICRL şi la Universitatea din Lisabona în mai 2009. 

--- 

CZB: Cum se împacă arta cu politica şi prin ce împrejurare ai acceptat să conduci Institutul Cultural Român din Lisabona în 2006?

Virgil Mihaiu: Nu-mi pot permite verdicte generalizatoare, însă – în ceea ce mă priveşte – politica e unul dintre domeniile vieţii faţă de care am simţit întotdeauna aversiune, dusă până la repulsie. De aceea, fu o binecuvântare să constat că statutul diplomatic impune abţinerea de la activităţi şi filiaţii politice. Că acest statut nu prea e respectat de unii confraţi, indiferent de ţara lor de origine, asta îi priveşte pe ei. Din fericire, echipa ce a condus ICR în ultimii 7-8 ani a acordat o lăudabilă libertate celor 18 filiale de pe mapamond, întru promovarea culturii noastre. E necesar ca această dificilă misiune să fie îndeplinită în funcţie de specificul diverselor state unde activăm şi să mizeze pe valoarea intrinsecă a actelor de cultură propuse, nicidecum pe considerente politice. Apreciind faptul că nu mi s-au impus ingerinţe de asemenea factură, am acceptat propunerea de a propaga valorile noastre culturale pe teritoriul acestui membru atipic al Uniunii Europene. Pot afirma, cu mâna pe inimă, că – în cei cinci ani scurşi de la inaugurarea ICRL – prezenţa culturală a României în această extremitate occidentală a Europei a depăşit (în termeni de calitate şi cantitate) tot ceea ce se realizase de-a lungul întregii istorii anterioare a relaţiilor româno-portugheze (FOTO atașat).

www.icr.ro/lisabona/evenimente-5/colocviul-marian-papahagi-la-icr-lisabona-in-revista-steaua.html

--- 

CZB: Cum l-ați cunoscut pe Ştefan Vannai?

Virgil Mihaiu: Cred că în contextul festivalurilor de jazz de la Cluj şi Sibiu. Amiciţia care mă leagă de el, pe lângă durata şi calitatea ei umană, a avut şi efectul benefic de a salvgarda opera noastră comună: Modului de Jazz de la Academia de Muzică din Cluj. De când sunt plecat în misiune diplomatică, el a fost acela care – într’un eroic sacrificiu de sine – a continuat să menţină în stare de funcţionare această ctitorie. Eu nu aveam altă şansă decât să aplic stategia de „navetist transcontinental”, pe care am învăţat-o de la magistrul Papahagi: aceea de a veni la Cluj semestrial, pe speze proprii, şi a-mi ţine cursul de Estetica Jazzului în versiune comasată.

--- 

CZB: Cum aţi reuşit să introduceţi un curs de Jazz la Academia de Muzică G. Dima, un Conservator destul de refractar la genurile muzicale mai contemporane?

Virgil Mihaiu: Din punct de vedere instituţional, ajutorul a venit – în primul rând – de la rectorul din anii 1990, regretatul Alexandru Fărcaş, căruia i s’a alăturat şi şeful catedrei de percuţie, minunatul instrumentist Grigore Pop. În faza iniţială, pe lângă tandemul Vannai/Mihaiu se reuşise şi cooptarea domnului Iosif Viehmann, cu ale sale diaporame de succes despre istoria jazzului, precum şi a versaţilor oameni de jazz Florian Lungu şi Mircea Tiberian. Aceştia veneau la Cluj în regim de navetă, la fel cum a continuat s’o facă inginerul Alexandru Pârlea, probabil cel mai bun regizor de sunet din jazzul românesc. Cel din urmă şi-a menţinut peste ani cursul opţional de tehnica înregistrării sunetului, însă ceilalţi au fost forţaţi să abandoneze pe parcurs, din motive financiare şi de reglementare legislativă a sistemului universitar. Urmaşii lui Fărcaş, distinşii rectori Aurel Marc şi Adrian Pop, au continuat să acorde inestimabila lor susţinere acestui rezervor de talente artistice pe care l-am menţinut în activitate începând din 1997. 

Or, o asemenea atitudine era în consens cu apiraţiile noastre. Ca atare, îmi permit să corijez opinia exprimată de tine la finele întrebării. Academia de Muzică din Cluj e una dintre instituţiile de învăţământ superior de ţinută mondială. Altminteri nu ar putea furniza atâtea valori scenelor muzicale de pe întreaga Terra. Şi nu ar fi atins un asemenea nivel, dacă ar fi fost o instituţie refractară la genurile muzicale contemporane. Din contra: începând de la Catedra de Teorie şi Compoziţie şi până la cea de Interpretare şi Artă Scenică, inclusiv în departamentele mai mici dar la fel de importante – cum ar fi cel coregrafic – aici domneşte un spirit academic în deplin acord cu avansurile de ultimă oră ale lumii artistice. Sala Studio a Academiei ar merita să intre în patrimoniul naţional, într’atât de glorioasă e istoria ei, intim legată de succesele unor cutezătoare experimente. De fapt, aceasta e casa unde s’a format şi a crescut valoric timp de aproape o jumătate de secol ansamblul Ars Nova de Cluj, înfiinţat şi condus de reputatul compozitor/dirijor Cornel Ţăranu. Fondată în 1968 formaţia a constituit, încă din anii regimului totalitar, o veritabilă „instituţie alternativă” de promovare a creativităţii muzicale române şi universale. În condiţiile progresivei îngrădiri a libertăţii de expresie din România, între anii 1971-1989, Ars Nova  a reuşit în mod quasi-miraculos să îşi menţină nealterat înaltul nivel al repertoriului, capacitatea de a disemina operele semnificative ale muzicii secolului 20. Într’o epocă de închistare, cenzură şi obscurantism ideologic, concertele ansamblului de la Cluj constituiau oaze de libertate şi familiarizau publicul cu tendinţele de ultimă oră ale muzicii contemporane (în programe figurau cu regularitate nume precum Stravinsky, Ravel, Schönberg, Enescu, Bartók, Berg, Webern, Varèse, Berio, Cage, Xenakis, Stockhausen, Boulez, Nono, Bussotti, Stroe, Kagel, Ligeti, Gorecki ş.a.m.d.). De-a lungul îndelungatei sale existenţe, Ars Nova de Cluj a prezentat peste 200 de prime audiţii de compozitori români şi străini, multe dintre ele concepute special pentru acest ansamblu, a cântat şi efectuat înregistrări în România, Germania, Franţa, Anglia, Croaţia, Polonia, Slovenia, Austria, Israel, Serbia, Ungaria, Belgia, Elveţia, Olanda, Portugalia...  Pe lângă înalta competenţă interpretativă a membrilor săi, formaţia condusă de Cornel Ţăranu a promovat consecvent idei artistice novatoare, avangardiste, provocatoare, realizând acasă la noi o operă de pionierat în domenii precum teatrul instrumental, interferenţele dintre sfera acustică şi cea electronică sau vizuală, teatru-dans, combinaţiuni muzical-poetice etc. 

Ar fi suficient să consulţi impresionantele liste cu numele muzicienilor formaţi la această instituţie şi afirmaţi pretutindeni, a  marilor muzicieni de pe Glob care au colaborat cu Academia de Muzică G. Dima, sau cărora le-a fost conferit titlul de Doctor Honoris Causa aici, spre a constata că nu există vreo restricţie referitoare la o anume formă de manifestare a muzicii, în afară de exigenţele eminamente estetice şi axiologice.

Pe la începutul actualului secol, venise să studieze la Cluj un talentat contrabasist născut şi crescut la Veneţia. Ca unul dintre studenţii de vază ai Modulului nostru de jazz, mi-a mărturisit entuziasmul său faţă de concepţia noastră modernă, liberă, cosmopolită. Tocmai aşa ceva îi lipsea acasă, unde Conservatorul din faimoasa lui urbe natală se manifesta cam ca în formularea din întrebarea ta, iar muzicile compuse mai recent de epoca lui Verdi erau nu doar rău-văzute, ci de-a dreptul neacceptate.

Numeroşi dintre jazzmenii deja amintiţi mai sus au studiat sau au avut legături cu Academia de Muzică de la Cluj. Ca să nu mai vorbim despre anii din urmă, când orchestra înfiinţată de Ştefan Vannai pe la Anno Domini 1981 a activat sub egida instituţiei pe care cu onoare o reprezentăm. Ar fi destul de complicat să-ţi dau acuma lista muzicienilor de jazz crescuţi în „pepiniera” lui Vannai. Totuşi, chiar dacă e în continuă expansiune şi talentele foarte recente îmi scapă, mi se pare că merită să-i menţionăm măcar pe câţiva: trompetiştii Mihai Sorohan, Horaţiu Boşca, Ovidiu Vannai, Gabriel Gyarmati, Ştefan Dobrican; pianiştii/keyboardiştii Lucian Ban, Mihai Patan, Sergiu Moldovan, Sergiu Rad, Paul Pintilie, Albert Tajti, Flavius Ianchiş, Mihai Groza; saxofoniştii/clarinetiştii Eugen Mamot, Flavius Trif, Răzvan Poptean, Zoltan Reman, Rudolf Lazar, Dan Păcurar, Tudor Biluca; tromboniştii Mircea Neamţu, Sergiu Bacoş; Eusebiu Sandu; bateriştii/percuţioniştii Claudiu Purcărin, Felix Moldovan, Adrian Tetrade, Graţian Silaghi, Mihaela Vana, Ovidiu Cristian; basiştii Pavel Baciu, Daniel Dumitrana, Zoltan Hollandus, Dan Georgescu; fagotistul Radu Hanţig; tubistul Alex Mandi; cornistul Gabriel Cupşa; flautiştii Gheorghe Pardău, Ors Darabont; ghitariştii Eugen Nuţescu, Zsolt Pap; vocalistele Olga Cleiankina, Elena Mindru, Dora Denes, Ramona Munteanu, Carmen Chindea, Valeria Dejica, Claudia Copaciu, Teodora Dascălu. E drept că brain drain-ul teribil ce afectează resursele de talent ale României a dus la plecarea spre cele patru puncte cardinale a multora dintre aceste talente, dar faptul în sine că ele s’au format şi dezvoltat în conexiune cu Academia de Muzică din Cluj reprezintă încă un merit al nobilei noastre instituţii de învăţământ superior. 

Virgil Mihaiu

--- 

Autor: RiCo

--- 

Urmâriți partea 2 a interviului.

Peste 2 zile

--- 

CLICK AICI pentru a doua parte a interviului.

WEBLINK-ul APARE JOI 17.MAI.2012

Facebook Twitter MySpace  
 

Lasa un comentariu: (max. 1800 caractere)

Nume:   Antispam:  

Niciun comentariu!

Articole relative:

Les Nuages. Bianca Comșa despre colaborarea cu Luna Amară
Les Nuages. Bianca Comșa despre colab...
Publicat in: 10.01.2018, Ora: 11:38AM
Henry Ernst (DE) Asphalt Tango Records
Henry Ernst (DE) Asphalt Tango Records...
Publicat in: 21.08.2017, Ora: 06:16AM
Katatonia (metal progresiv, Suedia)
Katatonia (metal progresiv, Suedia)...
Publicat in: 16.01.2017, Ora: 06:08AM
Renate Roca (PR manager, Electric Castle Festival 2017)
Renate Roca (PR manager, Electric Cast...
Publicat in: 09.01.2017, Ora: 06:10AM
Edmond Lenarth (Booking Manager, Electric Castle Festival)
Edmond Lenarth (Booking Manager, Elect...
Publicat in: 02.01.2017, Ora: 06:25AM
AUTOSUFICIENȚA CAPITALEI (partea 5/2016)
AUTOSUFICIENȚA CAPITALEI (partea 5/20...
Publicat in: 14.03.2017, Ora: 11:18AM
Mircea Laslo (Regizor de teatru şi filolog)
Mircea Laslo (Regizor de teatru şi fi...
Publicat in: 04.07.2016, Ora: 06:35AM
2013.MAR.21. AMGD. Estetica Jazzului, cu Sorin Antohi
2013.MAR.21. AMGD. Estetica Jazzului, ...
Publicat in: 17.03.2013, Ora: 06:42AM
Echinox. Concursul de recenzii muzicale
Echinox. Concursul de recenzii muzical...
Publicat in: 19.02.2013, Ora: 11:39AM
NOU ALBUM. SORIN ROMANESCU si ALEX MAN. UNDERCOVER
NOU ALBUM. SORIN ROMANESCU si ALEX MAN...
Publicat in: 01.11.2012, Ora: 09:27AM
Acasa | Contact | Disclaimer | Blog | RSS Feed • CLICKZOOMBYTES © 2010-2024 • Revista De Muzica Online