Virgil Mihaiu. Partea 2/2

Interviu cu Virgil Mihaiu. Partea 2/2

realizat de Richard Constantinidi pentru ClickZoomBytes.

--- 

Pentru a afla cine este Virgil Mihaiu, citiÈ›i Biografia CZB a celui mai apreciat critic de jazz român pe plan internaÈ›ional.

http://czb.ro/articol/3445/

--- 

RiCo pentru CZB: În 1965, aveaÈ›i 14 ani … când Louis Armstrong a fost invitat la BucureÅŸti … aveÈ›i prieteni sau cunoÅŸtinÅ£e care au participat la concert ÅŸi ÅŸtiÈ›i cumva care a fost pulsul publicului privind muzica de jazz în preajma ÅŸi după acel concert?

Virgil Mihaiu: Certamente, am întânit mulÅ£i jazz fani care participaseră la acel concert. Venirea lui (Louis) Armstrong în România făcea parte dintr’un program mai amplu, prin care Departamentul de Stat al USA răspundea, de fapt, ardentei pasiuni filojazzistice a melomanilor din ţările situate la Est de rău famata „cortină de fier”. Istoria muzicii consemnează acea exemplară „diplomaÅ£ie jazzistică”, ce a durat cam de la finele anilor 1950 până pe la mijlocul anilor 1970, drept un triumf al politicii culturale americane. Din fericire pentru noi, în acel interval se înscrie ÅŸi (mult prea scurta) perioadă de liberalizare a regimului monopartid din România, ce a durat de prin 1964 până la 7 iulie 1971 (când liderul de partid ÅŸi de stat s’a amorezat, subit ÅŸi iremediabil, de abominabilul model nord-coreean). Însă Armstrong era doar „vârful de aisberg” al unei pleiade – pe cât de incredibile, pe atât de ... subversive – de mari jazzmeni americani ce au cântat în acei ani la noi: Duke Ellington, Thelonious Monk, Charles Mingus, Ornette Coleman, Gerry Mulligan, Dizzy Gillespie, Lionel Hampton, Elvin Jones, Earl Hines, Art Blackey, Gary Burton, Dewey Redman, George Adams, Sarah Vaughan, Dave Brubeck, Sonny Stitt, Billy Higgins, Charles Lloyd, Kai Winding ÅŸ.a.m.d. Ca efect secundar al binecuvântatei „invazii jazzistice”, s’a întâmplat ca star-uri în devenire, precum Keith Jarrett, Jack DeJohnette sau Charlie Haden, să ajungă pe tărâmurile noastre când cariera lor era abia la începuturi. (Johnny Răducanu îÅŸi amintea că DeJohnette apăruse pe scenă desculÅ£, spre stupefacÅ£ia generală...) Muzicienii în cauză au rămas impresionaÅ£i de receptivitatea ÅŸi interesul masiv al spectatorilor din ţările Europei Centrale ÅŸi de Est. Cu siguranţă vei mai întâlni destui „martori”, care pot confirma succesul de public al acelor inubliabile concerte. Nu e puÅ£in lucru, chiar ÅŸi pentru muzicieni de asemenea calibru, să fie aplaudaÅ£i – spre exemplu – de 3.000 de spectatori veniÅ£i din toată Å£ara la Sala Palatului din BucureÅŸti. Eu însumi am mai prins un asemenea concert în toamna 1976 (după o întrerupere de câÅ£iva ani, datorată nefastei reorientări ideologice a PCR). Å¢in minte că am voiajat, împreună cu o mulÅ£ime de amici clujeni ÅŸi transilvăneni, până în capitală, spre a vedea recitalul dat în aceeaÅŸi sală de cvintetul pianistului McCoy Tyner, care la acea oră deÅ£inea supremaÅ£ia mondială.

--- 

CZB: Când aÈ›i descoperit că vă pasionează muzica jazz ÅŸi cum făceaÈ›i rost de muzică (albume) pe vremea lui CeauÅŸescu?

Virgil Mihaiu: În volumul de eseuri Jazzorelief (ed. Albatros, 1993), am încercat o auto(psih)analiză a, să-i zicem aÅŸa, epifaniei mele jazzistice. Cred că multe dintre revelaÅ£iile ÅŸi intuiÅ£iile descrise acolo pe larg ramân valabile ÅŸi după două decenii de când le-am consemnat. În orice caz, premisa fu aceea că descoperirea la care te referi s’a întâmplat (ÅŸi aici mă autocitez) „nu ca o revelaÅ£ie, nu ca un cutremur, nu ca un amor la prima vedere”, ci mai curând ca o infiltrare lentă în cuget ÅŸi simÅ£iri, având ca platformă preliminară „mirificii ani 1960”. SupoziÅ£ia mea este că – dincolo de experienÅ£a mea subiectivă – respectivul deceniu a fost unul dintre puÅ£inele fericite pentru o bună parte a omenirii. Un timp când, spre uimirea celor care îl trăiau, speranÅ£ele chiar ajungeau să se materializeze: muzica devenea de la o zi la alta tot mai bună, exprimarea artistică – din ce în ce mai liberă, fustele frumuseÅ£ilor feminine – tot mai scurte, etc. Chiar îÅ£i venea să i te adresezi clipei cu formula faustică Verweile doch, du bist so schön! ProvidenÅ£a a vrut ca acei ani să coincidă cu propria-mi adolescenţă. Asta explică, probabil, de ce mi-am intitulat cartea de debut: Legea conservării adolescenÅ£ei. 

Am lăsat de-o parte preludiile acelei experienÅ£e de viaţă, însă măcar unul ar merita consemnat: la finele anilor 1950 ascultam împreună cu fratele meu HoraÅ£iu, în fiecare vineri la opt seara, emisiunea Hitparade transmisă de Radio Viena (nu ÅŸtiu prin ce minune, undele medii penetrau dincolo de Cortina de Fier, până la rudimentarul nostru radio portativ, fabricat intenÅ£ionat fără unde scurte). O piesă ce ne fascina era Ruby Baby. Nu-mi dau seama dacă era varianta pe care am descoperit-o recent pe internet, cântată în epocă de Dion. Oricum, structura formală a piesei, de factură blues, rămâne quasi-identică imprintului din memoria mea auditivă. După vreo două decenii, Donald Fagen – mastermind-ul formaÅ£iei Steely Dan – avea să înregistreze o revigorantă versiune proprie a compoziÅ£iei semnate de Jerry Leiber & Mike Stoller, pe albumul The Nightfly din 1982.

Revin însă la „era ÅŸaizecioptistă”. Muzicalmente, acea scurtă epocă ferice a fost marcată de intensa creativitate a formaÅ£iilor rock anglo-saxone, sintetizată în capodopera Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band – albumul realizat de The Beatles împreună cu zeul aranjamentelor orchestrale, George Martin. Nu am aici spaÅ£iu pentru o enumerare exhaustivă, dar e necesar să reamintesc, măcar fugitiv, impactul exercitat de formaÅ£ii precum Rolling Stones, The Who, Spencer Davis Group, Doors, Beach Boys, Kinks, PrettyThings, Yardbirds, Small Faces, Them, Led Zeppelin, Fleetwood Mac, Steppenwolf, Pink Floyd, Canned Heat, Iron Butterfly etc. TendinÅ£ele experimentale s’au accentuat ÅŸi maturizat prin grupuri ce implicau tranziÅ£ia dinspre rhythm&blues ÅŸi rock către jazz: The Jimi Hendrix Experience (cu fenomenalii Jimi Hendrix/ghitară electrico-incendiară la propriu, Noel Redding/ghitară-bas, Mitch Mitchell/baterie), Mothers of Invention, formaÅ£ia geniului iconoclast Frank Zappa, Cream (Eric Clapton/ghitară, Jack Bruce/ghitară-bas, Ginger Baker/baterie), Nice, ELP (Emerson/orgă, keyboards, Lake/ghitară-bas & Palmer/baterie), Colosseum, Jethro Tull... Acest curent avea să favorizeze fuziunea jazz-rock de la îngemănarea anilor 60-70 ai secolului trecut, prin grupări precum Nucleus, Santana, Soft Machine, John Mayall, The Flock, Blood Sweat & Tears, Chicago, Chase, If, Alexis Korner, Steely Dan ÅŸ.a.m.d. 

ÎÅ£i poÅ£i imagina că, într’o asemenea efervescenţă, ar fi foarte dificil de delimitat un moment decisiv, care să fi declanÅŸat „bascularea” mea înspre jazz. În realitate – ca să revin ÅŸi la întrebarea ta referitoare la sursele prin care ne procuram muzica – ÅŸi acesta fu un proces existenÅ£ial, implicând o succesiune de revelaÅ£ii. Ca potenÅ£ial poliglot, îmi dădusem seama de importanÅ£a „băii auditive”, a imersiunii într’un anumit mediu sonor, pentru a mă acomoda la specificul său. AÅŸa procedasem când voisem să mă familiarizez cu limba suedeză, sau cu cea sârbo-croată: efectiv ascultam posturi de radio care emiteau în acele fascinante idiomuri, savurându-le ÅŸi încercând să pricep câte ceva în plus la fiecare audiÅ£ie. În materie de jazz, programele realizate la Vocea Americii, seară de seară timp de decenii, de către Willis Connover (sub genericul The Voice of America Jazz Hour) erau mană cerească pentru ascultătorii din ţările cu regim totalitar (nu doar de la Zidul Berlinului până la Vladivostok, pe ţărmul Pacificului, ci chiar ÅŸi în dictaturile lui Franco ÅŸi Salazar din Peninsula Iberică).

Pe de altă parte, ne aflam încă în era benzilor de magnetofon, ce funcÅ£ionau oarecum la fel ca mostrele muzicale de pe internet-ul anilor din urmă. În condiÅ£iile de atunci, unul dintre amicii mei providenÅ£iali – psihologul Mircea Toma – poseda câteva înregistrări cruciale, pe care le ascultam pe magnetofonul său Grundig (fabricat în Polonia după licenţă germană), ca muzică de fundal sau chiar de dans la inubliabilele petreceri ale studenÅ£iei noastre. Din acele benzi adiau, precum un fum îmbătător, acordurile înÅŸelătoare ÅŸi excitantele disonanÅ£e ale albumelor Bitches Brew ÅŸi Live-Evil, prin care Miles Davis avea să consacre acceptarea „mezalianÅ£ei” jazzului cu rock-ul în panteonul stilurilor muzicale. ArtiÅŸtii mobilizaÅ£i de Davis în aceste proiecte au devenit între timp nume de referinţă ale istoriei jazzului: Joe Zawinul, Keith Jarrrett, Herbie Hancock, Chick Corea & Larry Young – la instrumente cu claviaturi; Wayne Shorter, Gary Bartz / saxofoane; Bennie Maupin / clarinet-bas; John McLaughlin / ghitară; Dave Holland, Ron Carter, Michael Henderson, Harvey Brooks / contrabas & bas electric; Jack DeJohnette, Lenny White, Hermeto Pascoal, Airto Moreira, Billy Cobham, Don Alias, Jim Riley (alias Juma Santos) / baterie, percuÅ£ie, voci. O muzică polimorfă, hipnotică, delirantă, magică, o lavă sonoră a cărei incandescenţă aprinde simÅ£urile, azi ca ÅŸi atunci, cu stringenÅ£a marilor capodopere (cum ar fi, spre a da un exemplu apropiat preferinÅ£elor lui Miles însuÅŸi, Sacre du Printemps de Igor Stravinsky). AmiciÅ£iile jucau un rol vital în acel timp, când puterea opresivă încerca să atomizeze societatea, spre a-i anemia capacitatea de rezistenţă. Iar multe dintre acele prietenii aveau ca numitor comun tocmai interesul pentru muzica de ultimă oră. Întrucât LP-urile de vinil erau dificil de procurat din Occident, apelam la amicii ce dispuneau de filierele necesare, iar până la urmă reuÅŸeam să mi le copiez pe benzi de magnetofon. 

Treptat ajunsesem să-mi valorific erudiÅ£ia în domeniu, consiliindu-i pe cei ce aveau acces la discuri dar nu prea ÅŸtiau ce să ceară (sau ce să cumpere, în caz că prindeu vreo ieÅŸire în străinătate). Astfel, ajunsesem să-mi creez un fel de discotecă esenÅ£ială ... prin intermediari: deÅŸi mult-râvnitele albume erau diseminate prin diverse locuinÅ£e din Cluj (uneori chiar ÅŸi prin alte zone), le cunoÅŸteam până ÅŸi locul de depozitare ÅŸi aveam acces relativ facil la ele. Nu e de mirare, pentru că pe atunci o amiciÅ£ie presupunea frecvente vizite reciproce, participări la party-uri sau excursii, unde reuÅŸisem să impun – împreună cu cei apropiaÅ£i mie – înalte standarde de calitate. Chiar ÅŸi după 40 de ani îmi amintesc perfect de discurile pe care le-am ascultat în premieră la admirabilii mei amici Ion Moga (Blood, Sweat & Tears, Santana, Steppenwolf), Adrian Borda (Miles Davis, The Flock, Weather Report), Radu Adrian MleÅŸniţă (John Mayall), Valer Ciurdăreanu (Frank Zappa’s Mothers of Invention, exhaustiv!), Răzvan Andonie (King Crimson, Colosseum), Adina ÅŸi Dan Dumitrescu (Nice, ELP, Chicago), Sven Telia (Muddy Waters, Yes, Leonard Cohen), Dan Coman (Mahavishnu Orchestra, Soft Machine). Amintiri fixate cu atât mai bine în memorie, cu cât asemenea ocazii fericite erau o raritate, iar procurarea unui album genera o fiesta în toată regula. 

--- 

CZB: Critic de Jazz român… cum s-a întâmplat asta într-o Å£ară izolată de tendinÅ£ele Occidentului, în vremuri în care scena muzicală de jazz era destul de limitată la câteva festivaluri ÅŸi  câteva formaÅ£ii?

Virgil Mihaiu: Bună întrebare. Apreciez calitatea stimulatoare de reminiscenÅ£e a investigaÅ£iei tale. În realitate, dintre toate artele, muzica – prin caracterul ei eminamente abstract – a fost probabil cea mai puÅ£in afectată de cenzură pe timpul regimului totalitar din România (la polul opus se situa coregrafia, din cauza senzualităţii sale inerente). Probabil sub imperiul unei intuiÅ£ii speciale, mă abonasem la Jazz Forum – uluitoarea revistă a FederaÅ£iei InternaÅ£ionale de Jazz, editată la VarÅŸovia. Mă vei întreba, cum era posibil să te abonezi la o asemenea publicaÅ£ie de nivel mondial, care la acea epoca avea trei ediÅ£ii: polonă, engleză ÅŸi germană. Tocmai amplasamentul redacÅ£iei, într’un stat din aÅŸa-numitul „lagăr socialist”, s’a dovedit a fi providenÅ£ial: intelectualii din România ÅŸtiau că se puteau abona (cu enorme dificultăţi) la publicaÅ£iile din celelate ţări zise socialiste. Presupun că asta se datora unui sistem de convenÅ£ii culturale (similare celor economice din „Consiliul Economic de Ajutor Reciproc”/CAER), pe care guvernanÅ£ii noÅŸtri nu-l puteau eluda, oricât de izolaÅ£ionistă era politica lor. În schimb, încercau să limiteze ÅŸi să cenzureze pe cât posibil acest firav drept. Îmi amintesc de marele ajutor dat de un responsabil al PoÅŸtei, fost pacient al tatălui meu, care mă anunÅ£a din timp când urmau să se facă abonamentele. Era obligatoriu să nu ratez cele două-trei zile de la finalul anului, când clujenii avizi de cunoaÅŸtere stăteau la cozi interminabile, pentru a prinde un catalog cu titlurile publicaÅ£iilor accesibile. Din start, oferta cea mai tentantă – presa quasi-liberă din Iugoslavia – era într’atât de amputată, încât abia dacă mai figurau câteva ziare oficiale, la preÅ£uri oricum prohibitive (marile reviste ilustrate iugoslave, gen Start din Zagreb, atinseseră un grad de libertinaj la paritate cu cel din Scandinavia, unde cenzura antierotică fusese abolită din 1966, mai întâi în Danemarca, apoi în Suedia). Din fericire pentru melomani, Jazz Forum nu conÅ£inea fotografii cu femei nude, deÅŸi savuroasele coperte semnate de graficianul Rafal Olbinski pigmentau tematica jazzistică ÅŸi cu aluzii erotice, inerente acestei muzici. Să nu crezi că mă limitam la J.F. Firavele mele finanÅ£e erau investite cu mare interes în presa culturală din Cuba (unica mea ÅŸansă de a fi în contact, măcar la nivel de lectură, cu sublima limbă spaniolă), în bilunarul Film Spiegel din Germania de Est, în revista letonă Maksla (= Arta, un fel de pendant al râvnitei noastre reviste de literatură universală Secolul 20, abundent ilustrat, având la final rezumate în engleză ce îmi facilitau, cât de cât, înÅ£elegerea tematicii). Istorisirea poate continua pe această temă, dar să revenim la subiect.

Prin Jazz Forum am descoperit o revistă mirifică, al cărei punct forte era colegiul redacÅ£ional internaÅ£ional. Membrii acestuia reprezentau vreo 35 de ţări, iar lângă numele lor apăreau ÅŸi adresele respective. Astfel, cei interesaÅ£i puteau citi reportaje despre tot ce miÅŸca în lumea jazzului – din Chile până în Japonia, din Islanda până în Noua Zeelandă, din Europa Centrală până în India, din Africa de Sud până în USA, America Latină etc. – ÅŸi, în plus, puteau intra în corespondenţă directă cu principalii promotori în străinătate ai jazzului din fiecare stat. Devenisem redactor la revista de cultură Echinox în 1971, într’o epocă dominată la noi de tot felul de pseudo-ierarhii, artificial întreÅ£inute, între arte. DeÅŸi debutasem ca literat, mă revolta statutul de marginalitate rezervat în publicaÅ£iile noastre culturale tocmai acelei arte prin care România avea cele mai mari ÅŸanse de a se impune în concertul cultural mondial: muzica. Ca atare, în paralel cu textele literare, am început să public eseuri ÅŸi cronici pe teme de jazz, cu precădere în revistele clujene Steaua, Echinox, Tribuna, la România literară (graÅ£ie comprehensiunii acelei redacÅ£ii de elită, unde colaborarea cu paginile de artă era intermediată de domnul Valentin Silvestru) ÅŸi la mensualul sibian Transilvania, primul din România unde Nicolae Ionescu – liderul legendarului festival de jazz din acea urbe – inaugurase o rubrică de jazz. 

Începând din 1980, pictoriÅ£a Carmen Cristian, redactoare culturală la Radio Cluj, a avut generozitatea ÅŸi curajul de a-mi oferi o emisiune (iniÅ£ial bilunară), pe care am intitulat-o Eseu Jazz – Conexiuni/EvoluÅ£ii/Sinteze. AmbiÅ£ia mea era să realizez un fel de antologie a jazzului de maxima calitate, în care ilustraÅ£iile sonore să fie ascultabile cu acelaÅŸi interes (cum ar fi zis marele poet Ion Barbu) „peste mode ÅŸi timp”. Sper să îmi pot procura cândva un aparat pentru convertirea acelor emisiuni de pe bandă de magnetofon pe CD. Nu ÅŸtiu dacă toate comentariile mele îÅŸi vor fi menÅ£inut actualitatea, însă despre exemplificarile muzicale pot garanta că sunt infailibile. Apropo: ÅŸtii cumva unde se poate cumpara un asemenea convertor?

Pe măsură ce îmi amplificam orizonturile, deveneam tot mai conÅŸtient că jazzul poate fi una dintre cărÅ£ile de vizită cele mai convingătoare ale specificului cultural al unei naÅ£iuni. Cum cunoÅŸteam bine scena jazzistică autohtonă, am conceput în englezeÅŸte un vast eseu despre aceasta. Mizând pe faptul că nimeni nu se învrednicise până atunci să prezinte cititorilor Jazz Forum-ului un panoramic românesc, i l-am propus lui Pawel Brodowski, cel care a rămas din anii 1970 ÅŸi până astăzi redactorul-ÅŸef al acelei incomparabile & imparabile reviste. Dar calitatea în sine a materialului nu ar fi fost suficientă, dacă nu mi-ar fi reuÅŸit o manevră crucială: la un an după miÅŸcările de protest declanÅŸate de sindicatul liber Solidarnosc la Gdansk, ce determinaseră instituirea stării de urgenţă de către generalul Jaruzelski, am întreprins un dificil voiaj până la VarÅŸovia. Era iarnă, valizele nu aveau rotile, frontierele erau ferm închise, iar eu eram un individ solitar voiajând pe trenuri în ţări ale căror limbi îmi erau quasi-necunoscute. La Budapesta m’a ajutat literatul român născut în Ungaria Tiberiu Herdean (ajuns după 1990 director al Centrului Cultural Ungar de la BucureÅŸti), iar la Cracovia mă aÅŸtepta Lech Sadowski, un inimos student în românistică, fără de care continuarea voiajului ÅŸi vizita mea la redacÅ£ia Jazz Forum de pe Ulica Nowogrodzka nr. 49 din centrul VarÅŸoviei ar fi fost imposibile. Nu pot trece cu vederea că, atât Herdean, cât ÅŸi Sadowski ÅŸi-au demonstrat generozitatea ÅŸi prin traduceri ale poemelor mele, publicate în limba maghiară ÅŸi polonă. 

În orice caz, întâlnirea cu Brodowski s’a soldat cu o amiciÅ£ie de-o viaţă, iar în anii următori, până la tristul moment din 1993 când JF a fost forÅ£at să rămână doar cu ediÅ£ia în limba polonă (alt episod demn de istorisit), am avut onoarea de a face parte din colegiul multinaÅ£ional al revistei. Un asemenea credit moral, combinat cu poliglotismul meu în expansiune, mi-au facilitat ulterioarele desfăşurări pe mapamondul jazzologiei. Dar Å£in să subliniez că, dacă nu mi-aÅŸ fi menÅ£inut – cu obstinaÅ£ie – statutul de jazzolog român, mă îndoiesc că aÅŸ fi ajuns la nivelul actual de implicare în miÅŸcarea jazzistică de la noi ÅŸi din lume. Îmi face plăcere să rememorez câteva fericite momente autobiografice, care ar fi fost de neconceput fără această premisă: 1990-până azi: redactor al paginilor Jazz Context, apărute neîntrerupt de peste două decenii în mensualul de cultură Steaua; 1993: membru de onoare al AsociaÅ£iei Criticilor de Jazz din Statele Unite/J.J.A.; 1997: co-fondator al Cursului de Estetica Jazzului la Academia de Muzică din Cluj; membru de onoare al juriului mondial Down Beat Jazz Critics Poll; membru de onoare al AsociaÅ£iei Culturale Cehia-Romania din Praga; 2001: primul est-european cooptat în redacÅ£ia revistei-pivot a jazzului mondial, Down Beat, editată la Chicago; 2002: doctorat cu un studiu monografic despre F. Scott Fitzgerald din perspectivă jazzologică; 2001 ÅŸi 2004: turnee de conferinÅ£e prin Statele Unite, inclusiv la sediul Smithsonian Institution din Washington D.C.; 2004: membru în juriul ce acordă Premiul European de Jazz, patronat de guvernul Austriei; 2005: membru în consiliul consultativ al revistei de cultură Tribuna; 2006: întâiul director al Institutului Cultural Român din Lisabona; 2011: moderator al Simpozionului dedicat jazzului din Europa Centrală ÅŸi de Est, organizat de Mica-Music Austria ÅŸi Porgy&BessClub Viena; 2000-2011: prelegeri & emisiuni pe teme de jazzologie, prezentări de festivaluri etc. la Zagreb/CroaÅ£ia, Roccella Jonica, Siena & VeneÅ£ia/Italia, Podgorica/Muntenegru, Madrid/Spania, Novi Sad/Serbia, Lisabona & Porto/Portugalia, Moscova/Rusia, ChiÅŸinău/Rep. Moldova, Grenoble/FranÅ£a, Stockholm/Suedia, Viena/Austria. 

Nu uit însă niciodată că întregul meu parcurs de jazzolog român ar fi fost de neconceput dacă nu ar fi existat artiÅŸtii cărora să le consacru investigaÅ£iile mele critice. Le rămân profund îndatorat ÅŸi le mulÅ£umesc încă o dată pentru opera lor, creată cu imense sacrificii.

--- 

CZB: De la Jazz Forum la Down Beat … ce vă Å£ine băgat în priză după toÅ£i aceÅŸti ani?

Virgil Mihaiu: ViaÅ£a mi-a fost marcată de o anume generozitate sui generis, înnăscută, dar dificil de explicitat. Dintotdeauna mi s’a părut că frumuseÅ£ea se cere a fi împărtăşită. De câte ori aveam o revelaÅ£ie de ordin estetic, încercam s’o aduc la cunoÅŸtinÅ£a celor apropiaÅ£i, să-i încânte ÅŸi pe ei. Aveam acest sentiment, ca elev, când îmi redactam propriile reviste scrise de mână cu litere de tipar ÅŸi cu fotografii selectate din publicaÅ£ii române ÅŸi străine (atât de dificil de procurat!). Între 1963-1970, ca liceean, am „editat” mii de asemenea pagini (mai târziu aveam să aflu de la Mircea Horia Simionescu – care, datorită Ingeniosului bine temperat devenise un model literar pentru grupul meu de amici – că ÅŸi el procedase la fel; când l-am vizitat, pe strada Belgrad din BucureÅŸti, mi-a ÅŸi arătat colecÅ£ia...). AcelaÅŸi sentiment de comuniune mi-a motivat creaÅ£iile literare ÅŸi m’a determinat ulterior să iniÅ£iez, de exemplu, emisiunea Eseu Jazz la Radio Cluj. Tot în anii sumbri ai totalitarismului s’a desfăşurat ÅŸi sus-amintita mea colaborare la Echinox. Astfel „deformat”, am încercat să profit pe cât posibil de libertatea de exprimare reinstaurată în România după decembrie 1989, în sensul de a oferi ÅŸi altora din ceea ce acumulasem – în planul creativităţii, al investigaÅ£iunilor mele cultural-artistice, erotice, jazzologice, multilingvistice, în promovarea oamenilor de valoare ÅŸi facilitarea cunoaÅŸterii lor reciproce etc. Fiindcă asemenea preocupări îmi mănâncă integral scurta trecere prin viaţă, nu am timp să cuantific inconturnabilele reflexe strâmbe din estimările altora, de care nimeni nu e scutit. Mă consolează imperatorul aforismelor, Oscar Wilde: „Societatea îl iartă adeseori pe criminal, dar nu îl iartă niciodată pe visător.”

--- 

CZB: Care sunt limbile pe care le cunoaÅŸteÈ›i? În ce ordine ÅŸi la ce vârstă le-aÈ›i invăţat?

Virgil Mihaiu: Răspunsul nu poate fi univoc. Există diverse niveluri de cunoaÅŸtere, avansuri, retrocedări etc. Åžansa a fost că am început cu una dintre cele mai dificile (vorbesc de contextul european, fiindca nu am avut nici timp nici interes pentru limbile din afara continentului meu): germana, pe când eram preÅŸcolar. Tot atunci mama mă forÅ£a să merg, în paralel, la ore de franceză. DeÅŸi profesoara era ultraÅŸarmanta doamnă Åžerban, veriÅŸoară de-a lui Lucian Blaga ÅŸi cunoscătoare, de asemenea, a suedezei, îmi amintesc că – la cinci ani – studiul pe text mă cam ambeta, ceea ce mi-a produs mai curând antipatie decât atracÅ£ie pentru acel idiom. AÅŸa încât a durat mult până când am ajuns să reînvăţ franceza; culmea este că ICR Lisabona funcÅ£ionează în acelaÅŸi edificiu cu Institutul Francez, aÅŸa încât de cinci ani încoace particip la toate acÅ£iunile de sub egida francofoniei, iar personalul nostru e angajat ÅŸi în funcÅ£ie de cunoaÅŸterea francezei, ca terţă limbă pe lângă română ÅŸi portugheză. În anii 1960 ar fi fost imposibil să nu învăţ engleza, iar una dintre metodele tipice consta în descifrarea textelor cântate de formaÅ£iile beat ÅŸi rock, aflate în plină vogă. Din pasiune pentru spaniolă, am profitat la maximum că, în a doua jumătate a anilor 1960, Radio România difuza ore de limbi străine. Prin urmare, mi-am însuÅŸit divina limbă castiliană luând notiÅ£e lângă aparatul de radio. Am amintit într’un răspuns precedent de metoda „băii auditive” radiofonice, pe care o utilizam pentru a-mi satisface alte două atracÅ£ii: pentru limbile suedeză ÅŸi sârbo-croată. Expunerea motivaÅ£iilor mele mi-ar lua prea mult spaÅ£iu, însă constat cu amărărciune că viaÅ£a nu mi-a dat niciodată răgazul – nu mai lung de câteva săptămâni – spre a aprofunda ÅŸi consolida cunoÅŸtinÅ£ele mele de pe aceste relaÅ£ii (plus că, în urma desfiinţării Iugoslaviei, ne-am trezit că o limbă perfect inteligibilă pe întreg teritoriul acelui stat a fost rebotezată în 4-5 feluri, ceea ce îi transformă subit în poligloÅ£i pe cei născuÅ£i acolo). AÅŸadar, la intrarea în facultate m’am considerat îndreptăţit să optez pentru secÅ£ia engleză-germană, facultativ spaniolă – unde avui ÅŸansa unei formidabile profesoare născute în Asturias, Lucita García. Cum nu voiam să pierd nicio ÅŸansă de extindere a poliglotismului meu, am fost primul pe lista celor înscriÅŸi la cursul de portugheză, inaugurat de Marian Papahagi în 1972. ViaÅ£a mi-a oferit apoi ÅŸansa de a recupera, pe cât posibil, gravele lacune din domeniul limbilor slave: recunosc onest, cunoÅŸtinÅ£ele mele de rusă sunt limitate, dar m’au ajutat enorm să studiez fascinantul fenomen al jazzului din fosta Uniune Sovietică, să conversez cu importanÅ£i jazzmeni ÅŸi oameni de cultură ruÅŸi, să colaborez la volumul despre moÅŸtenirea moscovită a lui Mihail Bulgakov (o carte scrisă în compania distinÅŸilor mei colegi, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Ion Vartic ÅŸi Ovidiu Pecican ÅŸi apărută la editura Apostrof, în 2005). Tot pe cunoÅŸtinÅ£ele de rusă se bazează ÅŸi relativa mea facilitate în comunicarea cu diverÅŸi polonezi, sârbi, croaÅ£i, montenegrini, bulgari, bosniaci, macedoneni. Din păcate, ramura vestică a limbilor slave mi se pare opacă, deÅŸi sunt fericitul membru onorific al AsociaÅ£iei Culturale Cehia-România cu sediul la Praga, pe care o consider la modul simbolic capitala Europei. Să nu uit recuperarea masivă a limbii italiene, pe care am aprofundat-o abia după 2000, invitat să Å£in prelegeri ÅŸi cursuri în frumoasa peninsulă, ce-mi fusese atâta timp refuzată... Evident, însuÅŸirea limbilor iberice conferă vorbitorului o dimensiune realmente globalistă, poate mai autentică decât acea „engleză mizerabil vorbită”, despre care Gabriel Garcia Marquez zicea că reprezintă pseudo-lingua franca a lumii actuale.

Virgil Mihaiu

--- 

Autor: RiCo

--- 

CLICK AICI pentru prima parte a interviului.

http://czb.ro/articol/3446/

--- 

BIO. Virgil Mihaiu

http://czb.ro/articol/3445/

Lasa un comentariu: (max. 1800 caractere)

Nume:   Antispam: