|
Opera Maghiară din Cluj prezintă publicului joi 20 octombrie 2016 spectacolul Elixirul dragostei – creaÅ£ie a lui Gaetano Donizetti. SoliÅŸti vor fi soprana Dalma Boronkai Rodríguez (Adina) ÅŸi tenorulHector Lopez-Mendoza (Nemorino). Lor li se alătură Ottó Peti Tamás, László Mányoki, Zsuzsa Barabás, László Veress, Délia Göllner, Márton Tóth. Spectacolul începe la ora 18:30. Conducerea muzicală este asigurată de Zsolt Jankó, iar regia este semnată de András Kürthy.
Premiera absolută a operei bufă L’elisir d’amore (Elixirul dragostei), de Gaetano Donizzeti a avut loc la 12 mai 1832, pe scena Teatro della Cannonia, din Milano. La acea vreme Rossini se retrăsese în activitatea componistică a muzicii de scenă, la trei ani după premiera cu Wilhelm Tell ( 1829); Bellini avea să moară peste trei ani, în 1835, după scrierea Puritanilor; ÅŸi avea să mai treacă ÅŸapte ani până la apariÅ£ia primei lucrări scenice a lui Verdi, Oberto. Donizetti avea 35 de ani ÅŸi se afla plenitudinea forÅ£ei creatoare, la începutul perioadei de vârf a carierei, la paisprezece ani după debut ÅŸi cu doisprezece înaintea prelucrării ultimei sale opere. Compusese deja Anna Boleyn, dar încă nu scrisese alte opere semnificative precumLucrezia Borgia, Lucia di Lammermoor, Maria Stuart sau celebrele opere bufe Fiica regimentului ÅŸi Don Pasquale.
Elixirul dragostei se remarcă nu numai între compoziÅ£iile acestei perioade, ci în întreaga creaÅ£ie a autorului ÅŸi nu numai, fiind o capodoperă, una dintre lucrările cele mai îndrăgite ÅŸi mai jucate din istoria teatrului liric. Cum se explică faptul că, după 180 de ani de la premieră, această operă este la fel de populară, se pune în scenă ÅŸi este îndrăgită de public? De ce nu s-au bucurat de o reuÅŸită similară celelalte trei creaÅ£ii ale lui Donizetti, care avuseseră premiera în acelaÅŸi an (Fausta; Ugo, conte di Parigi ÅŸi Sancia di Castiglia)?
O operă cu adevărat bună are nevoie neapărat de un libret spiritual ÅŸi bine conturat. În cazul de faţă laudele i se cuvin lui Felice Romani (1788 – 1865), autorul libretului pentru Elixirul dragostei. Libretistul ÅŸi muzicologul genovez a adaptat în doar ÅŸapte zile Le philtre - un libret scris în 1831 de remarcabilul dramaturg ÅŸi libretist francez Eugène Scribe – Donizetti având la dispoziÅ£ie alte ÅŸapte zile pentru a finaliza compoziÅ£ia, până la premiera operei. Libretul autorului francez a stat la baza lucrării lui Daniel Auber, prezentată în premieră la Paris, în 1831, o operă menÅ£ionată în zilele noastre, numai datorită subiectului comun cu Elixirul dragostei.
Un subiect atractiv, un text reuÅŸit în sine, sunt insuficiente pentru crearea unei opere durabile. (Felice Romani este autorul libretului pentru Ugo, conte di Parigi ÅŸi a altor câteva sute de opere, dintre care puÅ£ine s-au bucurat de un succes la fel de mare). Pentru naÅŸterea unei opere atât de remarcabile ÅŸi durabile, a fost nevoie de fericitul concurs al mai multor factori. DistribuÅ£ia nu este excepÅ£ională, neavând mai mult de un rol principal pentru fiecare tip de voce, motiv pentru care opera poate fi pusă în scenă ÅŸi în colectivele mai puÅ£in performante. (Este un punct de vedere important, dacă ne gândim că astăzi e aproape imposibil să găseÅŸti cinci tenori pentru un singur spectacol cu Otello de Rossini).
Cenzura nu a ciuntit piesa (contrar cu Ugo, conte di Parigi), negăsind în ea nicio aluzie politică. Opera nu are subiect istoric ÅŸi nu este legată strict de o anumită epocă, ceea ce a înlesnit ulterior transformarea ambianÅ£ei scenice, povestea ei fiind simplă ÅŸi eternă, cu personaje uÅŸor de recunoscut (Belcore sergentul Å£anÅ£oÅŸ, Dulcamara ÅŸarlatanul născocitor, Nemorino îndrăgostitul fără speranţă ÅŸi Adina, femeia cu sufletul de gheaţă, care în final se topeÅŸte). Indubitabil, faptul că aceste caractere se umplu de viaţă, depăşind stadiul schematic ÅŸi devenind personalităţi, este meritul compozitorului. La fel ÅŸi faptul că în această lucrare se manifestă simultan, în toată plenitudinea lor, motivele comice – buffo (ca de pildă scenele lui Dulcamara) ÅŸi cele lirice, sentimentale (cavatina lui Nemorino, renumita romanţă), Donizetti fiind capabil să îmbine două universuri total diferite, dând dovadă de o măiestrie ieÅŸită din comun, care culminează cu duetul Nemorino-Belcore, din actul II.
Este interesant de menÅ£ionat, pentru interpreÅ£ii ÅŸi publicul de azi, că opera nu tratează doar un subiect peren ci se bazează pe legenda lui Tristan ÅŸi Isolda (un aspect relevat de fragmentul căruia îi dă citire Adin, în scena întâia), deci - uzând un termen răspândit în zilele noastre - este un remake prin care ni se prezintă o binecunoscută poveste medievală, care capătă un final mai fericit ÅŸi mai vesel decât în versiunea originală.
Bogăţia de nuanÅ£e ÅŸi versatilitatea lucrării, constituie tot atâtea calităţi atractive pentru cei care doresc să pună în scenă opera. Din majoritatea înregistrărilor sonore ale acestei opere, precum ÅŸi din actuala versiune scenică a fost omisă – nu fără temei - o scenă relativ lungă de la mijlocul actului doi. Acest artificiu este explicabil atât din punct de vedere muzical – fiind partea cea mai puÅ£in colorată ÅŸi lipsită de fantezie – cât ÅŸi scenaristic, întrucât prin înlăturarea acestei părÅ£i, oarecum explicative, sporeÅŸte concizia adăugând un plus de mister ÅŸi complexitate acÅ£iunii ÅŸi oferind posibilitatea mai multor decriptări. Cred că pentru a simÅ£i că o lucrare bună ne aparÅ£ine, nu e suficient să ne dăm seama de calităţile ei, ci trebuie să găsim punctele de a ne racorda la ea ÅŸi – în anumite situaÅ£ii - să intervenim asupra ei. O adevărată capodoperă suportă acest lucru, în orice condiÅ£ii. | 
Niciun comentariu!