Virgil Mihaiu. Partea 1/2

^{Interviu cu Virgil Mihaiu. Partea 1/2}

^{realizat de Richard Constantinidi pentru ClickZoomBytes.}

--- 

Pentru a afla cine este Virgil Mihaiu, dă CLICK pe următorul link pentru biografia celui mai apreciat critic de jazz român pe plan internaÈ›ional.

--- 

BIO. Virgil Mihaiu

http://czb.ro/articol/3445/

--- 

CZB: Care au fost formaÅ£iile clujene de jazz active înainte de 1989, unde repetau ÅŸi unde puteau susÅ£ine spectacole?

Virgil Mihaiu: Eu am avut ÅŸansa biologică de a-mi trăi adolescenÅ£a într’o perioadă de dezgheÅ£ politico-ideologic. Realitatea e că, imediat după al doilea război mondial, tinerii erau fascinaÅ£i de jazzul orchestral-dansant, care la acea epocă – în Europa – se confunda cu imaginea oarecum edulcorată a big band-urilor din filmele hollywoodiene. În intervalul de tranziÅ£ie dintre 1945-1948, câÅ£iva juni entuziaÅŸti reuÅŸiseră să se grupeze în ansambluri de swing, cum erau cele conduse de Eugen Zărcula la TimiÅŸoara, Mircea Gherman la BraÅŸov ÅŸi Iosif Viehmann la Cluj. În scurt timp însă, stalinismul avea să-ÅŸi arate colÅ£ii persecutându-i pe adepÅ£ii acelei muzici decadente, imperialiste etc. Cu toate acestea, jazzfanii din România – la fel precum confraÅ£ii de suferinţă din restul „lagărului socialist” –  ÅŸi-au continuat rezistenÅ£a (tăcută, pacifică, dar tenace) prin muzica lor preferată. Despre ce s’a întâmplat în acest sens la Cluj în siniÅŸtri ani 1950, ar fi optim să-i întrebi pe câÅ£iva supravieÅ£uitori ÅŸi protagoniÅŸti ai acelei rezistenÅ£e. Din fericire, dintre acei eroi ai artei de a face viaÅ£a frumoasă prin jazz, încă mai trăiesc Iosif Viehmann, dr. Ion Pitty Vintilă, Zsolt Gyorgy... Consemnându-le mărturiile, ai aduce un binevenit serviciu istoriei culturale.

Oricum, supravieÅ£uirea jazzului la Cluj a beneficiat ÅŸi de circumstanÅ£e favorizante: în primul rând, datorită înÅ£elepciunii intelectualilor din această urbe bimilenară de a menÅ£ine o efervescenţă muzicală uimitoare în condiÅ£iile de atunci. Continuau să activeze două opere, cu soliÅŸtii, orchestrele ÅŸi ansamblurile de balet aferente, Filarmonica Transilvania …magnifică, Academia de Muzică, Liceul de Muzică (precum ÅŸi cele de coregrafie ÅŸi arte plastice)... Un exponat ce ar fi trebuit salvat cu orice preÅ£ era tabloul de absolvire al elevilor Liceului de Muzică, pare-mi-se din 1953, unde figura ÅŸi portretul lui Răducanu CreÅ£u (numele real al lui Johnny Răducanu), care ÅŸi-a început studiile de contrabasist în fermecătoarea cladire a Mănăstirii Franciscane de lângă PiaÅ£a Muzeului. A avut colegi de bun renume ulterior, precum Cornel Ţăranu, Emil Simon, Francisc Laszlo, Pitty Vintilă, Vasile Savonea. Să nu uităm că „părintele jazzistic” al lui Răducanu a fost alt clujean, pianistul Jancy Korossy, cel care – alături de genialul Richard Oschanitzky – avea să creeze, în deceniul 1960, fuziunea dintre tradiÅ£ia muzicală românească ÅŸi jazz. Născut în 1926 ÅŸi revenit în patrie după patru decenii de carieră în USA, Korossy ar merita cu certitudine titlul de cetăţean de onoare al Clujului. Alte personalităţi, afirmate încă din anii 1950 la Cluj, iar apoi cu proiecÅ£ie naÅ£ională ÅŸi chiar internaÅ£ională, au fost pianiÅŸtii Eugen Cicero (nume real: Eugen Ciceu), Cristian Colan, clarinetistul Alexandru Imre, bateristul Adrian Ciceu, liderii de big band Radu OdeÅŸteanu ÅŸi Gabriel Mărgărint. 

La Cluj, rezistenÅ£a prin jazz se manifesta îndeosebi în sălile de dans (Pitty Vintilă mi-a vorbit de cel puÅ£in trei), sau la party-uri private, dar a atins ÅŸi momente publice de referinţă. AÅŸa s’a întâmplat în 1957, când orchestra Filarmonicii Transilvania dirijată de charismaticul Erich Bergel a interpretat Rhapsody in Blue de George Gershwin, avându-l ca solist la pian pe Ludovic DiÅ£i. În aceeaÅŸi perioadă, psihiatrul Eduard Pamfil oferea concerte de ghitară, în cadrul cărora disemina ideile novatoare ale muzicii post-seriale, pe atunci quasi-interzise la noi; un alt episod cu aură de legendă a fost existenÅ£a unui sextet cu tendinÅ£e avangardiste, din care făceau parte însuÅŸi Ion Pity Vintilă/pian, Sorin Diacicov/trompetă, Iulian Reit/sax tenor, DomiÅ£ian Baciu/ghitară, Daud Cerghinian/contrabas ÅŸi Emil Soroceanu/baterie. Mare păcat că pe atunci nimeni nu dispunea de aparate pentru captarea sunetului, aÅŸa încât toate aceste fapte muzicale rămân totalmente lipsite de documentaÅ£ie sonoră. Că nu era vorba de o simplă joacă, o demonstrează anii de închisoare la care au fost condamnaÅ£i Vintilă ÅŸi Pamfil în 1958. 

La eliberarea lor, petrecută în 1964, constelaÅ£ia culturală se schimbase. Exista acum o libertate de creaÅ£ie inimaginabilă cu doar câÅ£iva ani în urmă. Dar ascensiunea muzicii beat ÅŸi rock a temperat miÅŸcarea jazzistică, iar Clujul avea parte de una dintre cele mai competitive formaÅ£ii din domeniu – Chromatic (Sorin Tudoran, cu a sa fuziune ghitaristică între stilurile lui Jimi Hendrix ÅŸi Eric Clapton; Iuliu Merca la bas; Dan IgreÅ£iu la baterie – formula în care au cântat la banchetul de absolvire al Liceului Emil Racoviţă, promoÅ£ia 1970, din care făceam parte ÅŸi eu; ceva mai târziu trupa îi va coopta pe Puiu HaÅ£ieganu ÅŸi Tomi Berecky). Abia după apariÅ£ia primelor festivaluri de jazz (trei ediÅ£ii la PloieÅŸti, 1969-1971, urmate de mutarea în „capitala jazzului românesc” – Sibiu), au început să se dezmeticească ÅŸi jazzmenii clujeni. În mod straniu, dintr’o urbe care până atunci produsese mai curând talente individuale, Clujul a devenit un fel de pol al ansamblurilor mai mari decât obiÅŸnuitele combo-uri caracteristice esteticii post-bebop. La început era big band-ul condus de Gabriel Mărgărint la Casa de Cultură a StudenÅ£ilor, iar între 1975-1992 preeminenÅ£a a aparÅ£inut big band-ului de la Casa Armatei, condus de talentatul aranjor ÅŸi interpret la trombon Mihai PorciÅŸanu. AcelaÅŸi PorciÅŸanu a menÅ£inut vie o tradiÅ£ie revolută a jazz-ului prin ansamblul numit Oldtimers Dixieland, din care – pe lângă lider – se remarcau saxofonistul ÅŸi clarinetistul Eugen Csapai, Cornel Arion la sax tenor ÅŸi sopran, trompetistul Bogdan Stegaru, pianistul Ludovic DiÅ£i. Pe la începutul anilor 1980, tenacele Åžtefan Vannai avu brianta idee de a crea Big Band Gaio, în care conceptul de bază a fost – ÅŸi rămâne până azi – acelaÅŸi ce animase spiritele în cazul revistei Echinox: un mediu propice pentru lansarea ÅŸi cultivarea noilor generaÅ£ii de interpreÅ£i ÅŸi creatori. Pe de altă parte, au existat la Cluj permanente căutări ale unor forme de expresie novatoare. Astfel, în domeniul jazz-rock evoluau cu succes, prin anii 1970, grupuri ca Experimental Q (reunind tineri muzicieni coordonaÅ£i de ghitaristul Valentin FarcaÅŸ: Eugen Tunaru/claviaturi, Johnny Bota/vioară, Nicolae Bucaciuc/bas, Gheorghe Marcovici/flaut, Nicolae Delioran/baterie), sau Modal Q, dacă Å£in bine minte, cu Ioan Gherman la pian, Marius MarchiÅŸ/vioară ÅŸi Călin Coldea la bas.

În deceniul următor bateristul Lucian PăiÅŸ ÅŸi-a lansat îndrăzneÅ£ul proiect Triptic (în compania lui PorciÅŸanu/trombon, Csapai/saxofoane, Adrian Filipescu/contrabas). O prezenţă întodeauna notabilă la festivalurile de jazz era Ansamblul de PercuÅ£ie al Academiei de Muzică G. Dima din Cluj, înfiinÅ£at ÅŸi condus de Grigore Pop. Acel grup avea să dea naÅŸtere unei ÅŸcoli de percuÅ£ie, unde s’au format muzicieni care sunt ÅŸi astăzi repere ale jazzului românesc – mă gândesc la exemplul lui Mario Florescu ÅŸi ai săi discipoli de la Arad. Merită amintit ÅŸi efemerul grup experimental Catharsis, fie ÅŸi numai pentru că iniÅ£iatorul său, clujeanul Cristian Marina a devenit între timp o vedetă a muzicii contemporane (a fost secretarul AsociaÅ£iei Compozitorilor Suedezi ÅŸi a primit cel mai important premiu acordat muzicii contemporane în Suedia, ce i-a fost înmânat de însuÅŸi regele acelei ţări). 

Din păcate, locurile pentru repetiÅ£ii ÅŸi spectacole erau cam la fel de dificil de procurat ca în zilele noastre. Spre lauda lor, anumite instituÅ£ii, gen Casa de Cultură a StudenÅ£ilor, Palatul Copiilor, Casa Armatei, Clubul CFR etc., ofereau adăpost acestor idealiÅŸti. În materie de concerte, Casa Universitarilor era un reper major al vieÅ£ii de spectacol din Å£ară, respectat ca atare ÅŸi dincolo de fruntarii. La CUC aveau loc, în mod sporadic, antologice concerte ÅŸi festivaluri de jazz. Să sperăm că destinul muzical al acestui loc magic din centrul Clujului se va reînnoda, după nefericitul hiatus din ultimii ani.

--- 

CZB: Ce emoÅ£ii aÈ›i simÅ£it când ai aflat de decesul lui Johnny Răducanu ÅŸi aveÈ›i vreo amintire vie cu el?

Virgil Mihaiu: O mare tristeÅ£e, fiindcă J.R. reuÅŸise să menÅ£ină vie flama jazzistică în contra tuturor vicisitudinilor. Amintiri sunt multe ÅŸi tocmai de aceea n’aÅŸ putea să optez pentru una anume. Spectatorii autohtoni  erau fascinaÅ£i cu precădere de melanjul sui generis al reminiscenÅ£elor jazzistico-folclorice, de cabotinajul său scenic – amestec de rîsu-plânsu, accente umoristice ÅŸi (auto)ironice. Ceea ce conta era, în primul rând, atitudinea nonÅŸalantă adopată de artist, nu necesarmente virtuozitatea instrumentală (sau absenÅ£a ei). SituaÅ£ia aparte în care România era forÅ£ată să trăiască genera aÅŸteptări ÅŸi criterii estetice particulare, în bună măsură diferite de acelea din societăţile „normale”. Prin anii 1980 o diplomată de la ambasada Marii Britanii îmi mărturisea că nu putea pricepe cum de publicul nostru exulta asitând la reprezentaÅ£iile „demodate” ale lui Răducanu. Impresia mea este că J.R. nu poate fi judecat aplicând criterii raÅ£ionale, ci trebuie perceput printr’o anume „logică a inimii”. Asta l-a ÅŸi apropiat de procedurile poetico-impovizatorice, pe cât de fascinante, pe atât de intraductibile, generate de Nichita Stănescu sub aura spontaneităţii.

--- 

CZB: Ce a însemnat Echinox pentru Cluj ÅŸi în ce măsură a fost relansat/continuat acest proiect cultural după 1989?

Virgil Mihaiu: Prefer să răspund dintr’un unghi subiectiv. Din 1971 până la „moartea subită” a primei serii (fidelă programului iniÅ£ial) a revistei Echinox, am activat eu însumi în redacÅ£ie. ÅžedinÅ£ele de redacÅ£ie, programate în genere sâmbăta după încheierea orelor de studiu (noÅ£iunea de week-end era de pe altă lume), ne consumau aproape întreaga jumătate de zi liberă dinaintea duminicii. Dar nu ne plângeam, fiindcă acele reuniuni voluntare deveniseră un fel de colocvii neoficiale, suprasaturate de informare culturală la zi, diversificată, interdisciplinară, pasionantă. Ele ofereau motivaÅ£ii dătătoare de speranÅ£e, deschizătoare de perspective, tinereÅ£ii noastre ostatice. Erau săptămânale celebrări ale libertăţii de spirit, într’un cadru amiabil-informal, „înscenate” spontan de personajul colectiv numit colegiul redacÅ£ional. Acesta – remodelat în funcÅ£ie de succesiunea promoÅ£iilor studenÅ£eÅŸti – excela, de regulă, printr’un înalt coeficient de inteligenţă, dar ÅŸi de ... simÅ£ al humorului. Să nu uităm că totul se petrecea într’o eră nefastă, când sursele de informare externe erau bruiate, iar comunicarea liberă dintre oameni supusă unui control tot mai draconic, de către un regim izolaÅ£ionist-autarhic, de inspiraÅ£ie extrem(ist)-orientală. Mi-amintesc exclamaÅ£ia lui Marian Papahagi, la una dintre ÅŸedinÅ£ele de redacÅ£ie din acei ani: „Dacă am fi fost plătiÅ£i pentru ceea ce am lucrat, am fi ajuns nababii Clujului”. Eram conÅŸtient că îmi sacrificam timpul tinereÅ£ii, dar – în sintonie cu spiritul libertar-echinoxist instaurat de triumviratul Ion Pop – Marian Papahagi – Ion Vartic –  la fel de conÅŸtient că ÅŸi alÅ£i compatrioÅ£i, claustraÅ£i într’un sistem politic inuman, meritau să aibă parte de încântările estetice prin care noi înÅŸine ne simÅ£eam eliberaÅ£i. Numita „echipă de conducere” a ÅŸtiut să transforme acea chilie, situată într’o fostă mănăstire din centrul Clujului, într’un empireu al creativităţii ÅŸi al libertăţii de expresie. Acolo s’a modelat o miÅŸcare literară transilvană de anvergură naÅ£ională ÅŸi internaÅ£ională (să nu uităm că, prin intermediul paginilor germane ale Echinox-ului – coordonate de ilustrul Peter Motzan – s’a manifestat plenar ultima generaÅ£ie de Rumaeniendeutsche Schriftsteller; din cadrul acesteia făcea parte ÅŸi scriitoarea ce avea să devină întâia laureată vorbitoare de limbă română a premiului Nobel pentru literatură). Fără repere de asemenea anvergură, legăturile mele cu urbea natală ar fi fost mai fragile ÅŸi nu ar fi atins proporÅ£iile copleÅŸitoare de astăzi. 

LecÅ£ia Echinox-ului a fost, în primul rând, una a sensului constructiv al scurtei noastre prezenÅ£e terestre. Rămâne să vedem dacă, în degringolada secolului 21, asemenea exigenÅ£e autoasumate mai au ÅŸanse de a se impune.

--- 

CZB: Cine a fost Marian Papahagi pentru Cluj ÅŸi prin ce împrejurare a învăţat limba portugheză?

Virgil Mihaiu: Din fericire pentru el ÅŸi pentru cultura română, Marian Papahagi a putut beneficia de una dintre puÅ£inele burse universitare de studii în străinătate, acordate în acei ani tinerilor mai curând pe baza meritelor la studii decât pe criteriile ideologico-politice ce prevalaseră până atunci. AÅŸa se face că, între 1968-1972, Marian devine student al facultăţii de Litere ÅŸi Filosofie a Universităţii din Roma, pe care o va absolvi cu calificative maxime. Însă tot atunci, obsedat să nu piardă nicio ÅŸansă de amplificare a câmpului său de acÅ£iune intelectuală, el pune bazele unei viitoare cariere de luso-brazilianist. La fel cum îÅŸi impresionase amfitrionii italieni prin perfecta cunoaÅŸtere a limbii lui Dante, tot astfel va ajunge la dominarea limbii lui Camões de o manieră atât de convingătoare, încât Institutul de Înaltă Cultură din Lisabona îi va acorda burse de studii în 1969 ÅŸi 1970. 

„Botezătorul Echinox-ului” aparÅ£inea unei familii cu tradiÅ£ii cărturăreÅŸti, ce îl dăduse pe ilustrul etnograf Tache Papahagi (1892-1977, autor al DicÅ£ionarului general ÅŸi etimologic al dialectului aromân) ÅŸi continuă în zilele noastre prin fiul lui Marian, Adrian Papahagi. Certamente, această filiaÅ£ie pe linia romanităţii sud-dunărene lăsase o anume amprentă mediteraneană asupra eruditului clujean. Într’un mediu academic unde rigoarea central-europeană – când era impropriu înÅ£eleasă – putea fi lejer deturnată întru rigiditate, Marian venea cu un stil exuberant, briant, adaptând parcă eleganÅ£a renascentistă la dinamica erei globalizante. Åžtia să ia exact ce ÅŸi cât era necesar din seriozitatea ÅŸi profunzimea sufletească a transilvănenilor, ce-l adoptaseră cu multă afecÅ£iune. Dar îi ÅŸi copleÅŸea pe aceÅŸtia prin locvacitate ÅŸi elocinţă. ÎÅŸi uluia asistenÅ£a, fiindcă reuÅŸea să rămână la fel de interesant ÅŸi de substanÅ£ial, oricât de luxuriant ÅŸi de labirintic i se dezvolta discursul. Dacă un Marin Sorescu încânta prin polivalenÅ£a poematico-eseistică, dar în public se manifesta ÅŸters (aÅŸa cum se spunea ÅŸi despre Blaga), Marian Papahagi rămânea la fel de fascinant, în planul ideilor scrise sau rostite. Îmi pot imagina cât de bulversaÅ£i vor fi fost activiÅŸtii de partid “cu sarcini pe linie culturală”, când Marian îÅŸi dezlănÅ£uia pledoariile pentru susÅ£inerea textelor ameninÅ£ate de cenzură... El acÅ£iona conÅŸtient că, indiferent de conjuncturile mai mult sau mai puÅ£in favorabile mediocrităţii, importantă era salvgardarea culturii române. Aceasta era miza cea mare, echivalentă cu însăşi salvarea înzestratei dar risipitoarei naÅ£iuni în sânul căreia ne născusem. 

E adevărat că tot acel preÅ£ios timp al tinereÅ£ii noastre a fost sacrificat pe altarul culturii ÅŸi al libertăţii de expresie, fără măcar vreo umbră de recompensă materială. Eram pur ÅŸi simplu fericiÅ£i că puteam publica! Ne acomodaserăm la ideea că, în condiÅ£iile date, importantă era salvgardarea anumitor valori spirituale, fără de care existenÅ£a – oricât de îmbelÅŸugată – nu ar avea sens. Pe de altă parte, amiciÅ£iile legate ÅŸi consolidate în acei ani, micile noastre manifestări de solidaritate (cenacluri, dezbateri literar-culturale, colocvii la care invitam colegii ÅŸi profesorii din celelalte centre universitare, chiar festivaluri de jazz sau poesie – cum erau cele de la Sibiu ÅŸi SighiÅŸoara), susÅ£inerea tinerilor autori în lupta contra cenzurii ÅŸi pentru afirmarea în plan editorial, dar ÅŸi inerentele flirturi ÅŸi petreceri juvenile – toată acea atmosferă de efervescenţă intelectuală reprezenta, de fapt, o inestimabilă compensaÅ£ie pentru degringolada politico-economico-socială ce ne împresura. 

Prin tot ceea ce întreprindea, Marian Papahagi îÅŸi consolida statutul de exemplaritate. Am constatat-o acompaniind câteva generaÅ£ii succedate prin redacÅ£ia Echinox. Una dintre convingerile sale de căpătâi – transpusă, de altfel, ÅŸi în viaţă – a fost aceea că, pentru a exista, o naÅ£iune are nevoie stringentă de instituÅ£ii. Era un crez înrudit cu cel concretizat spre finele secolului XIX de către Titu Maiorescu. Latinii Europei central-orientale au o istorie bimilenară, dar cultura ÅŸi statalitatea lor s’au manifestat abia ca fenomene post-iluministe. În era de neobarbarie a partidului unic, singurul interval când fondarea unor instituÅ£ii viabile a fost posibilă rămâne cel dintre 1964-1971. Echinox a fost una dintre ele. Dar ctitoriile lui Marian Papahagi s’au succedat până la moartea sa injust de prematură. 

DeÅŸi ar fi putut opta pentru o carieră universitară confortabilă la Roma sau în Occident, junele literator a preferat să revină la Cluj, unde acÅ£iunile sale aveau un caracter întemeietor, în răspăr cu inerÅ£ia ÅŸi închistarea “autorităţilor de partid ÅŸi de stat”. AÅŸa se face că – deÅŸi Å£ara fusese quasi-izolată, iar studiul limbilor străine drastic redus – el a reuÅŸit să fondeze ÅŸi să dezvolte cursuri de limba/literatura italiană ÅŸi portugheză. Îmi amintesc că în 1972, imediat după încetarea statutului său de bursier, a inaugurat cursul facultativ de portugheză, unde avui privilegiul să mă aflu printre primii înscriÅŸi. Curând după aceea, m’a rugat să îl ajut să transporte de la gară o enormă donaÅ£ie de cărÅ£i, ce-i fusese oferită de principala entitate de promovare a culturii lusitane (actualmente, Institutul Camões). Tatăl meu mi-a împrumutat cheile automobilului, un Renault 16 bleu, de mare utilitate în epocă. Cu protbagajul înÅ£esat de volume tipărite în portugheză,  am efectuat câteva descinderi la Facultatea de Litere, unde generosul Marian le-a donat bibliotecii (pe atunci doar) spaniole. 

Să nu uităm că totul se petrecea într’o perioadă când între România ÅŸi Portugalia relaÅ£iile diplomatice fuseseră întrerupte, iar de schimburi culturale nici nu putea fi vorba. Tot ceea ce Å£inea de Å£ara latină din extremitatea sud-vestică a Europei părea învăluit de mister, iar puÅ£inele texte ÅŸi imagini la care aveam acces sporeau „corola de minuni” a Å£inutului unde Lucian Blaga ajunsese ambasador între 1938-39.  Probabil ăsta fusese un motiv în plus spre a mă înscrie la insolitul curs abia inaugurat de către amicul meu. Lipsa manualelor ÅŸi a oricăror materiale didactice era compensată prin impecabilele cunoÅŸtinÅ£e de portugheză ale lui Marian. Pentru abnegaÅ£ia ÅŸi competenÅ£a cu care propaga limba lui Camões (pe deasupra, într’o conjunctură socio-politică nefastă), acest „apostol rătăcit” al luso-brazilianismului ar fi meritat înalte recunoaÅŸteri din partea lumii lusofone. El îÅŸi utiliza la maximum cursurile, prelegerile, articolele, volumele etc., în scopul lărgirii orizonturilor româneÅŸti înspre valorile lusofoniei. Un singur exemplu: încă de la primele ore de portugheză, Marian ne-a vorbit despre neverosimilul poet Fernando Pessoa ÅŸi ai săi heteronimi. Retrospectiv privind lucrurile, realizez că anvergura ÅŸi subtilitatea comentariului erau quasi-sincrone cu valorizarea oarecum întârziată a poetului în chiar patria sa.  

Evident, în paralel, tânărul universitar îÅŸi consolida cariera de italienist. ObÅ£inuse deja o primă recunoaÅŸtere în 1972: magna cum laude pentru doctoratul în litere susÅ£inut la Facultatea de Litere ÅŸi Filosofie a Universităţii din Roma, cu o teză de filologie romanică sub coordonarea profesorului Aurelio Roncaglia. Teza de doctorat la Universitatea din BucureÅŸti (1985) va fi publicată în volum sub titlul Intelectualitate ÅŸi poezie. Studii despre lirica din Duecento (ed. Cartea Românească, BucureÅŸti, 1986). Abordarea literaturii italiene de către Marian Papahagi denotă curaj ilimitat, fundamentat însă pe autentică erudiÅ£ie: un vast continent pe care exegetul ÅŸi traducătorul clujean îl explorează în deplină cunoÅŸtinţă de cauză, cu dezinvoltură de mare spirit renascentist, capabil să pătrundă ÅŸi să reveleze esenÅ£ele acumulate în secole de cultură. CopleÅŸitoare este deschiderea totală spre cele mai diverse epoci, stiluri, personalităţi – de la Francesco d’Assisi, Iacopone da Todi, Guido Cavalcanti, sau arhetipalul Dante, până la Gozzano, Cardarelli, Saba, Montale, Ungaretti, precum ÅŸi Benedetto Croce, Luigi Pareyson, Luciana Stegagno Picchio, Rosa Del Conte … 

Exemplară era ÅŸi abilitatea lui M.P. de a manevra, în condiÅ£ii adverse, pârghiile pe care ÅŸi le crease: paginile de traduceri ale Echinox-ului aduceau la cunoÅŸtinÅ£a cititorilor români importanÅ£i autori contemporani de expresie italiană, luso-braziliană, hispanică sau catalană. O iniÅ£iativă rarissimă în epocă a fost suplimentul dedicat literaturii portugheze (apărut la mijlocul anilor 1970). Am publicat acolo eseul intitulat ExperienÅ£e novatoare în lirica portugheză, pe care l-am ilustrat cu poeme concretiste de E.M. Melo e Castro. 

O frumoasă ÅŸi îndelungată amiciÅ£ie l-a legat pe Marian Papahagi de Luciana Stegagno Picchio, căreia îi va traduce în limba română impozanta lucrare Literatura braziliană (Editura Univers, BucureÅŸti, 1986). Evocând perioada 1969-70, când studentul venit de la Cluj ÅŸi Roma avea să înglobeze ÅŸi sfera lusofonă în aria cercetărilor sale, ilustra luso-brazilianistă italiană va scrie admirativ: „Încă din primul său an la Roma, Marian adăugase intereselor de italienist studiul pasionat al portughezei. Astfel, în august 1969, a reuÅŸit să plece pentru o perioadă în Portugalia, cu o bursă de studii primită de la Institutul pentru Înaltă Cultură din Lisabona, căruia i se va adăuga un al doilea stagiu, peste un an. Se întorsese de acolo cu o excelentă stăpânire a limbii, <…> dar ÅŸi cu o cunoaÅŸtere a literaturii portugheze, îndeosebi contemporane, în care gustul său sigur ÅŸtiuse deja să identifice ÅŸi să clasifice valorile de primă mărime. Îi cunoscuse pe marii maeÅŸtri ai timpului, precum lingvistul Luís Filipe Cintra ÅŸi criticul literar Jacinto do Prado Coelho. Cel din urmă îl iniÅ£iase nu doar în operele clasicilor, Camões ÅŸi Gil Vicente, ci ÅŸi, în mod precoce, în aceea a lui Fernando Pessoa, care peste puÅ£in avea să explodeze ca poet al secolului 20. Cunoscuse apoi personal poeÅ£i ai opoziÅ£iei antisalazariste, cum ar fi Alexandre O’Neill ÅŸi Herberto Helder. Prin intermediul altui tânăr lusitanist, ÅŸi el decedat prematur, Carlo Vittorio Cattaneo, intrase în corespondenţă cu mari figuri ale diasporei politice portugheze, ca Jorge de Sena.”

Tot Luciana Stegagno Picchio remarcă admiraÅ£ia, nutrită de Marian Papahagi pentru poeÅ£i brazilieni de talia lui Murilo Mendes ÅŸi Carlos Drummond de Andrade, din care a publicat semnificative grupaje de traduceri în Echinox încă de la începutul anilor 1970. Cum bine se ÅŸtie, poesia (la fel ca însăşi ideea de cultură) rămăsese printre puÅ£inele oaze de libertate ÅŸi speranţă, pe măsură ce situaÅ£ia materială a României se degrada. Chiar în ultimul deceniu de totalitarism, Marian Papahagi găseÅŸte resursele interioare spre a traduce un volum antologic din creaÅ£ia celui ce-i fusese profesor de literatură braziliană la Roma: Murilo Mendes – Metamorfozele / Antologie, traducere ÅŸi prefaţă de Marian Papahagi (Editura Univers, BucureÅŸti, 1982). Poetul brazilian, născut în 1901, ÅŸi-a trăit ultima perioadă a vieÅ£ii la Lisabona. Decedat în 1975, îÅŸi are mormântul în Cemitério dos Prazeres, la mică distanţă de Casa Pessoa.

Se înÅ£elege de la sine că Mendes, tradus de M.P. pentru colecÅ£ia Orfeu a Editurii Univers, a avut un impact major asupra evoluÅ£iei mele în plan poetic. După 2006, ca director al Institutului Cultural Român din Lisabona, aveam să mă conving, din nou, de validitatea operei mendesiene: în câteva reprezentaÅ£ii de jazz-poetry – realizate împreună cu pianistul portughez João Paulo Esteves da Silva ÅŸi cu trombonistul britanic Alan Tomlinson, precum ÅŸi la Serata Româno-Lusofonă, unde l-am avut ca aliat scenic pe Lauro Moreira da Silva, ambasador al Braziliei pe lângă CPLP (Comunitatea Ţărilor de Limbă Portugheză) – am intercalat în recital versuri de Murilo Mendes în original ÅŸi în română, cu un remarcabil succes de public. Tot graÅ£ie lui Marian am avut acces – încă din perioada când îi frecventam cursul de portugheză – la impresionanta Antologia da Moderna Poesia Brasileira (alcătuită de Fernando Ferreira de Loanda ÅŸi apărută la editura Orfeu din Rio de Janeiro în 1967), ce m’a convins că poesia acelei superputeri culturale reprezintă un reper inconturnabil al literaturii contemporane.

Hiperactivismul al lui Marian Papahagi deborda în multiple sfere ale vieÅ£ii literare ÅŸi universitare. DeÅŸi avansarea sa firească ÅŸi meritată în ierahia academică fusese blocată, aidoma întregului sistem de învăţământ, tânărul magistru continua să descopere ÅŸi să încurajeze succesive generaÅ£ii de creatori. Scria cu regularitate cronici despre noutăţile editoriale. Făcea tot posibilul spre a menÅ£ine o stare, necesară, de normalitate în mediile intelectuale, aflate sub stare de asediu. Deplora deficienÅ£ele de informare ÅŸi organizare. Era conÅŸtient de carenÅ£ele cronice ale culturii române, dar nu se mulÅ£umea să le denunÅ£e, ci acÅ£iona spre a le remedia. Fusese atât de deranjat de absenÅ£a unor lucrări de referinţă asupra literelor române contemporane, încât ÅŸi-a mobilizat forÅ£ele ce-i mai rămâneau spre a realiza – împreună cu Mircea Zaciu ÅŸi Aurel Sasu – DicÅ£ionarul scriitorilor români (alt exemplu de rezistenţă prin cultură, deloc agreat de autorităţi).

După eliberarea din 22 decembrie 1989, Marian Papahagi ÅŸi-a continuat cu perseverenţă ÅŸi energii sporite „programul iluminist”, acum însă de pe poziÅ£ii instituÅ£ionalizate. Ca secretar de stat la Ministerul Învăţământului ÅŸi ca prorector al Universităţii clujene a fost un promotor acerb al legii autonomiei universitare. I s’a recunoscut, finalmente, statutul de profesor universitar de literatură italiană ÅŸi de filologie romanică în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii clujene. În postura de director al Departamentului de Limbi ÅŸi Literaturi Romanice (italiană, spaniolă, portugheză), i-a consolidat acestuia statutul ÅŸi a dus o consecventă politică de încurajare a schimburilor studenÅ£eÅŸti internaÅ£ionale. A fost unul dintre pionierii informatizării învăţământului superior din România. A fondat Editura Echinox. După 1992 a devenit membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România, director al Centrului de Analize de Text de pe lângă Universitatea din Cluj, membru al Comisiei NaÅ£ionale pentru atestarea titlurilor academice, preÅŸedinte al comitetului din Cluj-Napoca al Societăţii Dante Alighieri etc. 

În decembrie 1997 a preluat funcÅ£ia de director la Accademia di Romania din Roma (instituÅ£ie unde locuise ÅŸi pe timpul studiilor sale din capitala Italiei). AÅŸa cum era de aÅŸteptat, a revitalizat programele pentru bursierii români, activitatea de cercetare ÅŸi cea artistică. Dar nu îÅŸi putea abandona nici ctitoriile clujene. Cum circuitele companiilor aeriene erau departe de accesibilitatea atinsă după integrarea europeană a României, Marian devine „navetist” pe ruta de autocare Cluj-Roma (dificilele traversări de frontiere făceau ca voiajul să dureze cam 35 de ore). Efectuează masive transporturi de cărÅ£i, pe care avioanele ar fi refuzat să le preia. ÎÅŸi sacrifică perioadele de concediu, spre a-ÅŸi Å£ine cursurile universitare în versiuni comasate (model preluat ÅŸi de subsemnatul pe timpul misiunii la ICR Lisabona, în ideea de a salvgarda Cursul de Estetica Jazzului, iniÅ£iat la Academia de Muzică din Cluj în 1997). La una dintre aceste descinderi, reuÅŸesc să îl preiau cu maÅŸina ÅŸi să-l duc pe platoul TVR Cluj, unde Ioan MuÅŸlea îi va lua ultimul interviu – un document filmat, cu o durată de peste 30 de minute (n.a. care nu se regăseÈ™te pe YouTube). 

În toamna 1998, pe când împlinea 50 de ani, Marian Papahagi a fost sufletul unui eveniment cu amplă participare internaÅ£ională: Congresul Latinităţii de la Cluj. Lucrările s-au Å£inut la Muzeul NaÅ£ional de Artă, amplasat într’un palat reprezentativ pentru barocul transilvan din secolul 18. Au participat oameni de cultură români ÅŸi din diverse state de limbi neoromanice. Probabil deloc întâmplător, delegaÅ£iile cele mai proeminente veniseră din     Portugalia ÅŸi Brazilia. Ambasadorii din ambele ţări – José Augusto Seabra ÅŸi Jerônimo Moscardo – ÅŸi-au demonstrat prin vorbe ÅŸi fapte ataÅŸamentul faţă de Å£ara noastră. Venise ÅŸi Mihai Zamfir, ambasadorul nostru la Lisabona, ulterior la Brasília (cu care plănuiserăm un asemenea eveniment încă de pe când ne întâlneam la redacÅ£ia Echinox, pe la mijlocul anilor 1970). Marian era la fel de strălucitor ca întotdeauna, Å£inea discursuri în italiană, portugheză, franceză, coordona secÅ£iunile congresului ÅŸi comisia de redactare a declaraÅ£iei finale…  

Când, la începutul anului 1999, a murit de prea multă dăruire, sentinÅ£a mi s’a părut inacceptabilă. Åžtiu că împlinirea târzie a visurilor mele filolusitane i se datorează, în bună măsură. De aceea, am Å£inut ca ICR Lisabona să-l omagieze pe Marian Papahagi, la 60 de ani de la naÅŸtere ÅŸi 10 ani de la moarte, printr’un Colocviu internaÅ£ional organizat la sediul ICRL ÅŸi la Universitatea din Lisabona în mai 2009. 

--- 

CZB: Cum se împacă arta cu politica ÅŸi prin ce împrejurare ai acceptat să conduci Institutul Cultural Român din Lisabona în 2006?

Virgil Mihaiu: Nu-mi pot permite verdicte generalizatoare, însă – în ceea ce mă priveÅŸte – politica e unul dintre domeniile vieÅ£ii faţă de care am simÅ£it întotdeauna aversiune, dusă până la repulsie. De aceea, fu o binecuvântare să constat că statutul diplomatic impune abÅ£inerea de la activităţi ÅŸi filiaÅ£ii politice. Că acest statut nu prea e respectat de unii confraÅ£i, indiferent de Å£ara lor de origine, asta îi priveÅŸte pe ei. Din fericire, echipa ce a condus ICR în ultimii 7-8 ani a acordat o lăudabilă libertate celor 18 filiale de pe mapamond, întru promovarea culturii noastre. E necesar ca această dificilă misiune să fie îndeplinită în funcÅ£ie de specificul diverselor state unde activăm ÅŸi să mizeze pe valoarea intrinsecă a actelor de cultură propuse, nicidecum pe considerente politice. Apreciind faptul că nu mi s-au impus ingerinÅ£e de asemenea factură, am acceptat propunerea de a propaga valorile noastre culturale pe teritoriul acestui membru atipic al Uniunii Europene. Pot afirma, cu mâna pe inimă, că – în cei cinci ani scurÅŸi de la inaugurarea ICRL – prezenÅ£a culturală a României în această extremitate occidentală a Europei a depăşit (în termeni de calitate ÅŸi cantitate) tot ceea ce se realizase de-a lungul întregii istorii anterioare a relaÅ£iilor româno-portugheze (FOTO ataÈ™at).

www.icr.ro/lisabona/evenimente-5/colocviul-marian-papahagi-la-icr-lisabona-in-revista-steaua.html

--- 

CZB: Cum l-ați cunoscut pe Ştefan Vannai?

Virgil Mihaiu: Cred că în contextul festivalurilor de jazz de la Cluj ÅŸi Sibiu. AmiciÅ£ia care mă leagă de el, pe lângă durata ÅŸi calitatea ei umană, a avut ÅŸi efectul benefic de a salvgarda opera noastră comună: Modului de Jazz de la Academia de Muzică din Cluj. De când sunt plecat în misiune diplomatică, el a fost acela care – într’un eroic sacrificiu de sine – a continuat să menÅ£ină în stare de funcÅ£ionare această ctitorie. Eu nu aveam altă ÅŸansă decât să aplic stategia de „navetist transcontinental”, pe care am învăţat-o de la magistrul Papahagi: aceea de a veni la Cluj semestrial, pe speze proprii, ÅŸi a-mi Å£ine cursul de Estetica Jazzului în versiune comasată.

--- 

CZB: Cum aţi reuşit să introduceţi un curs de Jazz la Academia de Muzică G. Dima, un Conservator destul de refractar la genurile muzicale mai contemporane?

Virgil Mihaiu: Din punct de vedere instituÅ£ional, ajutorul a venit – în primul rând – de la rectorul din anii 1990, regretatul Alexandru FărcaÅŸ, căruia i s’a alăturat ÅŸi ÅŸeful catedrei de percuÅ£ie, minunatul instrumentist Grigore Pop. În faza iniÅ£ială, pe lângă tandemul Vannai/Mihaiu se reuÅŸise ÅŸi cooptarea domnului Iosif Viehmann, cu ale sale diaporame de succes despre istoria jazzului, precum ÅŸi a versaÅ£ilor oameni de jazz Florian Lungu ÅŸi Mircea Tiberian. AceÅŸtia veneau la Cluj în regim de navetă, la fel cum a continuat s’o facă inginerul Alexandru Pârlea, probabil cel mai bun regizor de sunet din jazzul românesc. Cel din urmă ÅŸi-a menÅ£inut peste ani cursul opÅ£ional de tehnica înregistrării sunetului, însă ceilalÅ£i au fost forÅ£aÅ£i să abandoneze pe parcurs, din motive financiare ÅŸi de reglementare legislativă a sistemului universitar. UrmaÅŸii lui FărcaÅŸ, distinÅŸii rectori Aurel Marc ÅŸi Adrian Pop, au continuat să acorde inestimabila lor susÅ£inere acestui rezervor de talente artistice pe care l-am menÅ£inut în activitate începând din 1997. 

Or, o asemenea atitudine era în consens cu apiraÅ£iile noastre. Ca atare, îmi permit să corijez opinia exprimată de tine la finele întrebării. Academia de Muzică din Cluj e una dintre instituÅ£iile de învăţământ superior de Å£inută mondială. Altminteri nu ar putea furniza atâtea valori scenelor muzicale de pe întreaga Terra. Åži nu ar fi atins un asemenea nivel, dacă ar fi fost o instituÅ£ie refractară la genurile muzicale contemporane. Din contra: începând de la Catedra de Teorie ÅŸi CompoziÅ£ie ÅŸi până la cea de Interpretare ÅŸi Artă Scenică, inclusiv în departamentele mai mici dar la fel de importante – cum ar fi cel coregrafic – aici domneÅŸte un spirit academic în deplin acord cu avansurile de ultimă oră ale lumii artistice. Sala Studio a Academiei ar merita să intre în patrimoniul naÅ£ional, într’atât de glorioasă e istoria ei, intim legată de succesele unor cutezătoare experimente. De fapt, aceasta e casa unde s’a format ÅŸi a crescut valoric timp de aproape o jumătate de secol ansamblul Ars Nova de Cluj, înfiinÅ£at ÅŸi condus de reputatul compozitor/dirijor Cornel Ţăranu. Fondată în 1968 formaÅ£ia a constituit, încă din anii regimului totalitar, o veritabilă „instituÅ£ie alternativă” de promovare a creativităţii muzicale române ÅŸi universale. În condiÅ£iile progresivei îngrădiri a libertăţii de expresie din România, între anii 1971-1989, Ars Nova  a reuÅŸit în mod quasi-miraculos să îÅŸi menÅ£ină nealterat înaltul nivel al repertoriului, capacitatea de a disemina operele semnificative ale muzicii secolului 20. Într’o epocă de închistare, cenzură ÅŸi obscurantism ideologic, concertele ansamblului de la Cluj constituiau oaze de libertate ÅŸi familiarizau publicul cu tendinÅ£ele de ultimă oră ale muzicii contemporane (în programe figurau cu regularitate nume precum Stravinsky, Ravel, Schönberg, Enescu, Bartók, Berg, Webern, Varèse, Berio, Cage, Xenakis, Stockhausen, Boulez, Nono, Bussotti, Stroe, Kagel, Ligeti, Gorecki ÅŸ.a.m.d.). De-a lungul îndelungatei sale existenÅ£e, Ars Nova de Cluj a prezentat peste 200 de prime audiÅ£ii de compozitori români ÅŸi străini, multe dintre ele concepute special pentru acest ansamblu, a cântat ÅŸi efectuat înregistrări în România, Germania, FranÅ£a, Anglia, CroaÅ£ia, Polonia, Slovenia, Austria, Israel, Serbia, Ungaria, Belgia, ElveÅ£ia, Olanda, Portugalia...  Pe lângă înalta competenţă interpretativă a membrilor săi, formaÅ£ia condusă de Cornel Ţăranu a promovat consecvent idei artistice novatoare, avangardiste, provocatoare, realizând acasă la noi o operă de pionierat în domenii precum teatrul instrumental, interferenÅ£ele dintre sfera acustică ÅŸi cea electronică sau vizuală, teatru-dans, combinaÅ£iuni muzical-poetice etc. 

Ar fi suficient să consulÅ£i impresionantele liste cu numele muzicienilor formaÅ£i la această instituÅ£ie ÅŸi afirmaÅ£i pretutindeni, a  marilor muzicieni de pe Glob care au colaborat cu Academia de Muzică G. Dima, sau cărora le-a fost conferit titlul de Doctor Honoris Causa aici, spre a constata că nu există vreo restricÅ£ie referitoare la o anume formă de manifestare a muzicii, în afară de exigenÅ£ele eminamente estetice ÅŸi axiologice.

Pe la începutul actualului secol, venise să studieze la Cluj un talentat contrabasist născut ÅŸi crescut la VeneÅ£ia. Ca unul dintre studenÅ£ii de vază ai Modulului nostru de jazz, mi-a mărturisit entuziasmul său faţă de concepÅ£ia noastră modernă, liberă, cosmopolită. Tocmai aÅŸa ceva îi lipsea acasă, unde Conservatorul din faimoasa lui urbe natală se manifesta cam ca în formularea din întrebarea ta, iar muzicile compuse mai recent de epoca lui Verdi erau nu doar rău-văzute, ci de-a dreptul neacceptate.

NumeroÅŸi dintre jazzmenii deja amintiÅ£i mai sus au studiat sau au avut legături cu Academia de Muzică de la Cluj. Ca să nu mai vorbim despre anii din urmă, când orchestra înfiinÅ£ată de Åžtefan Vannai pe la Anno Domini 1981 a activat sub egida instituÅ£iei pe care cu onoare o reprezentăm. Ar fi destul de complicat să-Å£i dau acuma lista muzicienilor de jazz crescuÅ£i în „pepiniera” lui Vannai. TotuÅŸi, chiar dacă e în continuă expansiune ÅŸi talentele foarte recente îmi scapă, mi se pare că merită să-i menÅ£ionăm măcar pe câÅ£iva: trompetiÅŸtii Mihai Sorohan, HoraÅ£iu BoÅŸca, Ovidiu Vannai, Gabriel Gyarmati, Åžtefan Dobrican; pianiÅŸtii/keyboardiÅŸtii Lucian Ban, Mihai Patan, Sergiu Moldovan, Sergiu Rad, Paul Pintilie, Albert Tajti, Flavius IanchiÅŸ, Mihai Groza; saxofoniÅŸtii/clarinetiÅŸtii Eugen Mamot, Flavius Trif, Răzvan Poptean, Zoltan Reman, Rudolf Lazar, Dan Păcurar, Tudor Biluca; tromboniÅŸtii Mircea NeamÅ£u, Sergiu BacoÅŸ; Eusebiu Sandu; bateriÅŸtii/percuÅ£ioniÅŸtii Claudiu Purcărin, Felix Moldovan, Adrian Tetrade, GraÅ£ian Silaghi, Mihaela Vana, Ovidiu Cristian; basiÅŸtii Pavel Baciu, Daniel Dumitrana, Zoltan Hollandus, Dan Georgescu; fagotistul Radu HanÅ£ig; tubistul Alex Mandi; cornistul Gabriel CupÅŸa; flautiÅŸtii Gheorghe Pardău, Ors Darabont; ghitariÅŸtii Eugen NuÅ£escu, Zsolt Pap; vocalistele Olga Cleiankina, Elena Mindru, Dora Denes, Ramona Munteanu, Carmen Chindea, Valeria Dejica, Claudia Copaciu, Teodora Dascălu. E drept că brain drain-ul teribil ce afectează resursele de talent ale României a dus la plecarea spre cele patru puncte cardinale a multora dintre aceste talente, dar faptul în sine că ele s’au format ÅŸi dezvoltat în conexiune cu Academia de Muzică din Cluj reprezintă încă un merit al nobilei noastre instituÅ£ii de învăţământ superior. 

Virgil Mihaiu

--- 

Autor: RiCo

--- 

UrmâriÈ›i partea 2 a interviului.

Peste 2 zile

--- 

CLICK AICI pentru a doua parte a interviului.

WEBLINK-ul APARE JOI 17.MAI.2012

Lasa un comentariu: (max. 1800 caractere)

Nume:   Antispam: